Liliana Nicolae corespondenţă din Irak

După accidentul colonelului Bălan se simte o oarecare tensiune. Comandantul italienilor ne-a chemat să ne spună câteva vorbe. Aşa cum se procedează în astfel de cazuri...condoleanţe şi vorbe bune. Partea română - nici un semn. Aveam să aflăm mai târziu că soldaţii s-au strâns şi au ţinut un moment de reculegere, iar drapelul a fost coborât în bernă.

De 20 de ani - aceeaşi tehnică militară

Se simte o uşurare vizibilă la sfârşitul fiecărei misiuni. "Bine că s-a terminat cu bine!" Numai că, a doua zi - o altă misiune, cu aceleaşi emoţii.

Şi cu aceeaşi tehnică. TAB-urile se strică des pentru că n-au fost făcute pentru condiţiile din Irak, pentru temperaturile de aici.

Nu de puţine ori, rămân în drum, aşteptând câteva ore până vine o echipă de intervenţie să repare maşina care nu mai porneşte din te miri ce cauză.

Privim prin tabără maşinile cu care merg ceilalţi - italieni, britanici sau americani. Diferenţa e clară. Jeep-urile celorlalţi, nu se compară cu Aro-urile noastre. Dar nici TAB-urile noastre, cu maşinile lor de luptă.

Scriam zilele trecute că TAB-urile româneşti par să fie cele mai rezistente maşini de luptă, în cazul unui atac. Adică au un grad de blindaj mai mare. Însă, par să fie depăşite din alte puncte de vedere.

Generalul de brigadă, Ion Chirănescu chiar ne spunea că tehnica folosită e cea pe care a găsit-o acum 20 de ani, când a intrat în armată şi, probabil, va lăsa aceeaşi tehnică, atunci când va părăsi armata.

Unii soldaţi chiar se miră că maşinile de luptă mai pornesc dimineaţa la 5 când pleacă în patrularea obişnuită. Merg aproape 8 ore, ca să se asigure că una din autostrăzile din apropiere este cale sigură - fără bombe sau alte capcane - pentru convoaiele militare sau umanitare.

Opt ore, înghesuiţi în Tab-urile unde temperatura ajunge la peste 60 de grade. Maşinile de luptă ale partenerilor au aer condiţionat...

Noi, italienii şi indianul care vorbeşte româneşte

Ştiu, diferenţele, comparaţiile astea nu fac bine nimănui, dar se văd cu ochiul liber.

Şi soldaţii le comentează adeseori. Spun, însă, că au o satisfacţie: chiar şi cu dotarea proastă, se descurcă în misiuni la fel de bine ca italienii, de exemplu. Şi, în plus, spun soldaţii - puţini dintre italieni vorbesc engleza. Pe când ai noştri o rup binişor şi în engleză şi în italiană.

Soldaţii români mănâncă la cantina italienilor: paste, peşte, legume, paste, peşte, legume...

Când pleacă în misiune: hrană rece - conserve, biscuiţi şi tot felul de energizante. De altfel, cutia cu hrană rece a soldaţilor ar fi cu siguranţă o "curiozitate" pentru mulţi.

Găseşti acolo periuţe minuscule de dinţi date deja cu pastă, dar una specială, pacheţele cu combustibil, dezinfectant, pastiluţe pentru te miri ce, un chibrit care se aprinde şi în condiţii de umiditate şi aşa mai departe

Italienii au, pe lângă cantină... câteva baruri, unde pot să bea o bere sau să mănânce o pizza. Au şi câteva magazine. Românii n-au nimic care să le amintească de casă. Poate doar poza cu familia, în buzunarul de la piept.

Nu ştiu...mă gândeam că ar fi frumos dacă ar exista posibilitatea ca măcar o dată pe săptămână, undeva, într-o baracă, să li se facă o ciorbă, ca acasă, sau un grătar cu mici.

Surpriză, însă! Dintr-o baracă aud cântând manele în limba română. Într-un aşa zis PX italian.

Adică un magazin cu preţuri de free shop, unde găseşti de toate. Mă întâmpină un indian. Într-o română curată mă întreabă ce mai fac, dacă sunt bine sănătoasă şi câte ceva despre familia mea.

E ultima zi în tabără de la Talil, din Irak. La noapte, plecăm spre ţară.