Petru Clej

Din punct de vedere instituţional, nici chiar Mihai Răzvan Ungureanu nu a contestat motivele demiterii sale.

În fapt, Constituţia României prevede la articolul 109: "Fiecare membru al Guvernului răspunde politic solidar cu ceilalţi membri pentru activitatea Guvernului şi pentru actele acestuia".

Or, premierul Tăriceanu, care este răspunzător de acţiunile fiecărui ministru care îi e subordonat, a fost pus într-o situaţie imposibilă, atunci când a fost întrebat ce ştie despre soarta celor doi muncitori arestaţi în Irak sub acuzaţia de spionaj şi a fost nevoit să spună că a aflat de situaţie din presă.

Afacerea muncitorilor arestaţi în Irak

Iniţial, Ministerul Afacerilor Externe spusese că mai sunt alţi 7000 de cetăţeni români în lumea întreagă care au intrat într-un fel sau altul în conflict cu legea locală şi ca atare nu vede de ce cazul celor doi ar trebui tratat altfel.

Numai că, după cum recunoştea chiar Adrian Vieriţa, secretar de stat MAE într-un interviu la BBC, cei doi nu erau nişte simpli hoţi mărunţi într-o piaţă din Madrid sau la un bancomat din Londra.

Acuzaţiile la adresa lor - spionaj într-o bază militară americană din Irak - sunt de natură politică şi dacă ar fi fost adevărate, ceea ce s-a dovedit a nu fi cazul, puteau aduce atingere relaţiilor dintre România şi o ţară aliată, în cazul de faţă Statele Unite.

Experienţa unor ţări precum Marea Britanie Canada sau Pakistan, care au cetăţeni deţinuţi fără a fi acuzaţi oficial la Guantanamo Bay de către Statele Unite este relevantă în acest sens.

Principiul solidarităţii guvernamentale

În democraţii parlamentare de tradiţie precum Marea Britanie, Canada sau Australia este de neconceput ca miniştrii să facă rabat de la principiul solidarităţii guvernamentale sau dacă o fac suportă consecinţele: demisia sau demiterea.

Problema este că în România funcţia de prim ministru are un statut ambiguu, nefiind ca în cele trei ţări menţionate, care sunt monarhii constituţionale, dar ca şi în altele care sunt republici, deţinătorul exclusiv al puterii executive.

Litera Constituţiei, dar mai ales practica constituţională din România de după 1989, au generat o situaţie în care Preşedintele României este deţinătorul unei părţi a puterii executive, cu atribuţii sporite când vine vorba de domeniul apărării, siguranţei naţionale şi politicii externe.

Un caz aproape identic cu cel din România a avut loc recent în Ucraina, unde o dispută prelungită între Preşedintele Iuşcenko şi Premierul Ianukovici a avut ca rezultat demisia ministrului de externe, Boris Tarasiuk.

Acesta din urmă fusese acuzat de şeful guvernului că nu l-a informat înaintea efectuării unei vizite în străinătate, iar şeful statului a respins cererea de demitere a lui Boris Tarasiuk, un aliat politic al său.

Sigur că situaţia din Ucraina, o ţără care a apărut pe harta lumii cu doar 15 ani în urmă şi care nu a avut niciodată o tradiţie democratică nu poate constitui un exemplu.

Dar disputa dintre Preşedintele Băsescu şi Premierul Tăriceanu nu este numai una de persoane.

Modelul francez

Ea are rădăcini şi în sistemul instituţional din România, inspirat din Constituţia celei de-a cincea republici franceze.

Acest sistem a fost descris drept "monarhie republicană", iar Francois Mitterrand l-a calificat drept "regimul loviturii de stat permanente", pe vremea când era opozantul întemeietorului acestui sistem, Charles de Gaulle.

	Francois Mitterrand a fost cel mai longeviv preşedinte din istoria Franţei şi a folosit din plin prerogativele funcţiei pe care le criticase când era în opoziţie

Ceea ce nu l-a împiedicat pe Mitterrand să folosească din plin acest sistem timp de 14 ani, devenind cel mai longeviv preşedinte din istoria Franţei.

În România sistemul a fost diluat, deoarece şeful statului nu are dreptul de a-l demite pe premier şi nici dreptul discreţionar de a dizolva parlamentul ca în Franţa, dar practica de până acum a sistemului a făcut din premier mai mult un fel de paratrăznet al Preşedintelui României.

În momentul în care Călin Popescu Tăriceanu, spre deosebire de predecesori ai săi, precum Nicolae Văcăroiu sau Victor Ciorbea şi într-o anumită măsură chiar Adrian Năstase, nu a fost dispus să cedeze din prerogative, conflictul cu Preşedintele Traian Băsescu s-a acutizat.

Poziţia premierului este şi mai dificilă, deoarece el este şeful unui cabinet de coaliţie, minoritar, în care partidul pe care îl conduce a devenit, potrivit sondajelor de opinie, mai puţin puternic decât cel care îl sprijină pe fostul său lider Traian Băsescu.

Deci, autoritatea lui Călin Popescu Tăriceanu asupra miniştrilor PD este serios pusă la îndoială.

În aceste condiţii, este greu de vorbit de coeziune şi solidaritate guvernamentală, fără de care acţiunea executivului devine extrem de dificil de dus la un bun sfârşit.

Aşteptăm comentarii pe

Forumul BBC