Petru Clej

Dar aceste exclamaţii retorice nu au nimic de-a face cu realitatea, după cum nici România nu este un fel de "buric al pământului" din punct de vedere politic, unde se întâmplă fie cele mai rele lucruri, fie cele mai bune.

O privire în peisajul politic european arată că astfel de dispute între şeful statului şi şeful guvernului sunt dacă nu regula, atunci măcar relativ frecvente.

Să luăm de pildă Ucraina, unde acum câteva zile premierul Viktor Ianukovici le-a cerut procurorilor să ia măsuri împotriva ministrului de externe Boris Tarasiuk. Demis prin votul parlamentului, acesta refuză să-şi părăsească postul, invocând afirmaţia preşedintelui Viktor Iuşcenko, că demiterea sa e ilegală şi nu beneficiază de girul şefului statului.

Exemplul Ucrainei şi Poloniei

Preşedintele Iuşcenko şi premierul Ianukovici sunt adversari politici, iar unii vor strâmba din nas spunând că Ucraina, o ţară fără o tradiţie democratică de durată nu e un exemplu bun.

Să mergem atunci ceva mai la vest, în ţara vecină Polonia, unde în toamna lui 2006, după mai puţin de un an în funcţie, premierul Kazimir Marcinkiewicz a demisionat, invocând presiuni din partea preşedintelui Lech Kaczynski.

	Ianukovici-Iuşcenko, o relaţie de confruntare

Preşedintele Kaczynski a profitat de situaţie şi l-a numit în funcţia de premier pe fratele său geamăn, Jaroslav Kaczinski.

Iar Marcinkiewicz şi Kaczynski aparţin aceleiaşi familii politice, caz similar celui din România.

Nu departe de Polonia, în Cehia, o bună parte a anilor '90 a fost marcată de rivalitatea dintre preşedintele Vaclav Havel şi premierul Vaclav Klaus.

Şi disputele la vârful puterii executive nu sunt specifice fostelor ţări comuniste.

Cel mai bun exemplu poate sunt "coabitările" confruntaţionale din Franţa, de tipul Mitterrand-Chirac, dintre 1986 şi 1988, sau Chirac-Jospin, 1997-2002.

Iar recent, în Italia, relaţiile dintre fostul preşedinte, Carlo Azeglio Ciampi, şi fostul premier, Silvio Berlusconi, au fost permanent încordate.

Care e explicaţie unei astfel de relaţii de adversitate?

Formal este o confruntare între persoane, de multe ori între ego-uri hiperinflamate, dar în esenţă e o dispută de natură constituţională.

Sistemele europene sunt de natură parlamentară (cu excepţia Ciprului, care este o republică prezidenţială, de tip american şi Rusia, care e o republică cvasi-prezidenţială, unde premierul nu reprezintă mai mult decât o anexă a şefului statului. Franţa este şi ea un caz aparte.).

	Coabitarea Jospin-Chirac a fost marcată de o adversitate politicoasă

Aceasta înseamnă că premierul, deşi desemnat de preşedinte, are susţinerea unei majorităţi parlamentare.

În mod logic, puterea executivă ar trebui să fie în mâna guvernului, dar de multe ori nu este aşa.

Mai ales acolo unde preşedintele este ales prin scrutin direct, o parte semnificativă a prerogativelor, de pildă în domeniul apărării şi al politicii externe, devin un fel "domeniu rezervat" al şefului statului.

Unele sisteme de acest fel au fost numite "semiprezidenţiale", termen care de fapt nu înseamnă mai nimic la o analiză minuţioasă, pentru că nu delimitează niciodată exact prerogativele.

Mai mult, acest raport depinde de multe ori de personalitatea ocupanţilor funcţiilor respective.

Factorul "personalitate"

Astfel, ţări ca Finlanda, Portugalia şi Croaţia s-au parlamentarizat după dispariţia din funcţia de preşedinte a unor personalităţi puternice precum Urho Kekkonen, Ramalho Eanes sau Franjo Tudjman.

	Puţini se îndoiesc că Vladimir Voronin este principalul deţinător al puterii executive în Republica Moldova, în pofida unei constituţii parlamentare

După cum, chiar dacă Republica Moldova are o constituţie parlamentară, nimeni nu se îndoieşte că principalul deţinător al puterii executive este preşedintele Vladimir Voronin.

Aşadar, natura bicefală şi neclară a executivului în multe republici din Europa duce la astfel de situaţii conflictuale.

Conflictul este alimentat şi de legitimatatea directă, uneori, a preşedintelui ales prin vot direct, care este ales de o parte a electoratului, după care trebuie să se transforme în reprezentantul întregii naţiuni - practic o contradicţie în termeni.

Există şi excepţii, ca de pildă în Germania, unde preşedintele federal este deasupra politicii partizane, un reper moral al naţiunii, cum a fost în trecut Richard Von Weizsacker sau cum este acum Horst Kohler.

Aceasta presupune însă o imparţialitate absolută, în fapt un comportament de monarh constituţional ales.

Dar comportamentul imparţial al şefului statului este mai degrabă excepţia decât regula în Europa aşa încât, în această privinţă cel puţin, România nu este o democraţie "originală", aşa cum memorabil spunea în 1990 Petre Roman.

Aşteptăm comentarii la [email protected] sau pe

forumul BBC