Marian Dincă în faţa operei din Manaus

Cam din scurt pentru mine, dar adun toate sculele şi în jumătate de oră sunt acolo.

Timp berechet să asist la repetiţia unei montări a operei Turandot. Maestrul Luis Fernando Malheiros numără măsurile, înainte de fiecare bucată repetată şi-i întoarce pe muzicieni de mai multe ori din drum.

Nu e nervos, are răbdare şi umor de cele mai multe ori. De altfel toată lumea pare plină de bună dispoziţie, inclusiv artiştii de pe scenă care se hârjonesc în timp ce maestrul lucrează cu orchestra.

În fine vine şi pauza. Surprinzător dar mă aflu la operă pentru pauză.

Caut împreună cu Juliana un tânăr brunet şi înalt, înalt. "Nu l-aţi văzut?". Lumea dă din cap, chiar mirată. Omul meu e fumător şi e de aşteptat să-l găsesc afară la un loc cu majoritatea orchestrei.

Numai că acum lipseşte. Intru în vorbă cu doi ruşi şi-i întreb. Mă asigură că e pe aici pe undeva, cel mai probabil la terasele din piaţa alăturată operei. E foarte probabil, dar acolo sunt şi alte două sute de oameni.

În fine chiar când orchestra se strânge înăuntru apare şi el. "Un domn de la BBC vrea să vorbească cu tine", aproximez ce-i spune. "Cu mine, dar de ce?"

"Tu eşti Marian?", îl iau repede . "Păi zi, frate, că vorbeşti româneşte ca să ştiu de unde să te iau", îmi spune zâmbind. Cere aprobare să lipsească cinci minute, cât să lămurim cazul.

Doi români la Manaus nu se întâlnesc tot timpul. Se mai întâmplă să se întâlnească cu unii care muncesc pe vase de croazieră.

Îi aude vorbind pe stradă. O dată a dat nas în nas chiar cu un vecin de bloc. Dar să-l caute cineva, e chiar o surpriză.

Aşa că stabilim că după repetiţie să sa ne întâlnim la o bere, în faţa operei, acolo unde oraşul îşi duce din plin viaţa de noapte.

Asaltul est-europenilor

Marian Dincă are 31 de ani şi de doi ani e violonist la Opera din Manaus. Marian a terminat Conservatorul în 2003 la Bucureşti, iar la vioară cântă de la 7 ani.

A cântat şi-n România, dar parcă mai mult în străinătate. Din 2006 a venit în Brazilia, la Manaus. "Păi nu e la capătul lumii?". "Din punct de vedere muzical nu e".

Opera din Manaus are o istorie importantă, şi doar din punct de vedere al clădirii, despre care am povestit în episoadele trecute.

Aici are loc de 12 ani un festival important de operă. Iar chiar de la înfiinţarea sa aici au cântat printre cele mai mari nume ale genului.

"Pentru un violonist contează în primul rând muzica. După aceea vin şi banii. Dar în primul rând trebuie să ai grijă unde cânţi, că în asta constă cariera ta", îmi spune.

Iar locul acesta atrage o mulţime de est-europeni, în special de şcoală rusă. Sunt aici ruşi, ucraineni, beloruşi dar şi bulgari. În special cei care cântă la partida de corzi.

"În estul Europei şi în România, chiar dacă sunt lipsit de modestie, aş spune că e o şcoală bună pentru corzi. Cei din Brazilia nu au aşa ceva."

Marian a trebuit sa treacă un concurs greu ca să fie primit în orchestră. Dirijorul Luis Fernando Malheiros l-a văzut acum trei ani la Bucureşti. I-a plăcut de el, dar asta nu înseamnă o angajare directă. Aşa că a fost chemat pentru un concurs.

În estul Europei şi în România, chiar dacă sunt lipsit de modestie, aş spune că e o şcoală bună pentru corzi. Cei din Brazilia nu au aşa ceva Marian Dincă

Odată luat, nu i-a trebuit foarte mult să se decidă. "Aici se face muzică de calitate". Se poate să fi contat în decizia lui şi faptul că sora sa trăieşte la Sao Paulo, aşa că familia e la patru ore distanţă.

Luis Fernando Malheiros îmi spunea săptămâna trecută că există mai multe motive pentru care est-europenii vin aici.

"E o piaţă globală a muzicii. Oamenii talentaţi au dreptul să muncească oriunde în lume. Uitaţi-vă la orchestrele din Spania şi Italia să vedeţi cât de mulţi străini sunt. Opera din Manaus face parte din lumea bună a muzicii."

Pe de altă parte el admite şi existenţa unui argument economic. "Lucrurile nu merg cum trebuie în ţările est-europene şi oamenii aceştia sunt plătiţi sub valoarea lor".

"Te-au acceptat uşor?". "Direct nu am avut niciodată probleme, nu mi s-a spus nimic. Dar vorbe au mai fost. Concurenţa îşi spune însă cuvântul", crede Marian.

În scurt timp a ajuns şi profesor la Universitatea de muzică din Manaus. Are 9 studenţi în grupa sa. "Sunt talentaţi, dar să ştii că-i ca peste tot. 10 la sută talent şi restul muncă"

E aproape miezul nopţii şi-i e sete, tare sete. Nu a reuşit niciodată să se obişnuiască cu căldura umedă de aici. "Fără aer condiţionat nu te descurci".

Cu oamenii n-a avut probleme. Deşi vorbeşte portugheza bine tot îl simt însă că e străin. Şi încearcă uneori "să-l mai tragă" de câţiva bănuţi.

Îmi face demonstraţia la taxi. Şoferul îmi cere 20, deşi Marian insistă că e o cursă doar de 10 reali. Te obişnuieşti până la urmă.

"Mai greu e cu asaltul, însă". "Asaltul?". "Când vin să te jefuiască. Dar dacă le dai câţiva bănuţi îţi şi mulţumesc". Mi se spune că problema violenţei apare în oricare oraş mare brazilian.

Mulţi dintre est-europenii de la Manaus au ales să rămână de tot. S-au căsătorit cu localnici, şi-au luat case.

"Nu cred că e cazul meu. Visez mai curând la Europa. Dar când o să mă însor nu mă mai plimb dintr-un loc în altul. Mă stabilesc undeva."

Acum la final de festival o să vină acasă. E departe şi o să stea trei luni la Bucureşti. Apoi la muncă, în lumea muzicii bune.

Deasupra pădurii etajate

Turnul de cercetare LBA

Scările mai au ceva aderenţă datorită striaţiilor de pe ele. Aşa că nu mi-e teamă să pun piciorul. Mai greu e însă cu barele de care trebuie să te ţii la fiecare palier.

Există un moment când cobori de pe platformă, în care e singurul tău punct de sprijin. Un punct de sprijin ud şi care-ţi scapă din palmă. Plouă din abundenţă şi apa curge şiroaie pe metal.

Trebuie să trec braţul cu totul pe sub bară, să o prind cu cămaşa ca să fiu sigur că nu o să cad. Durează cam 10-15 minute. De sus până jos sunt aproape 50 de metri. Merită însă tot efortul şi înţepăturile din mâini şi din picioare.

Turnul staţiunii de cercetare LBA din care tocmai am coborât se ridică deasupra junglei cu aproximativ 200 de metri. E o structură de metal, de aluminiu, care arăta exact ca o schelă de pus lângă un bloc pentru reparaţii.

Turnul a fost construit ca să permită studiul diverselor nivele ale pădurii tropicale. E dotat cu aparatură care măsoară cantităţile de ploaie, viteza vântului, lumina.

Toate adunate la un loc le arată cum funcţionează pădurea, cum declanşează ploaia, cum reacţionează ea la schimbările climatice.

De sus din vârful turnului, pe distanţa de kilometri întregi se vede numai peria pădurii. Copacii sunt în stadii diferite de maturitate, aşa că alternează verdele crud cu verde închis, iar unii sunt galbeni sau pe cale să-şi piardă frunzele.

Undeva la 1 kilometru în faţa noastră se formează ploaia. Se vede ca o pâclă, care se întinde. Plouă doar pe anumite zone.

Ni se spune că ploaia pe care o vedem e o ploaie uşoară şi că nu trebuie să ne facem griji. Ne ocoleşte prin stânga.

A doua însă vine direct spre noi, chiar în timpul transmisiei în direct. Am constatat astfel că îi trebuie cam trei minute să parcurgă un kilometru.

Nu e cel mai bun loc să te prindă o ploaie. Apa se adună pe platformele turnului iar dacă bate vântul, turnul se înclină în stânga şi-n dreapta. Cobor şi îmi iau timp berechet să văd pădurea tropicală aşa cum e ea.

Am mers pe jos aproape o oră de la staţiunea de cercetare până la acest punct. Prima constatare e că dacă nu e cărare tăiată e destul de greu să ajungi până aici. E plin de vegetaţie.

Există de altfel trei straturi ale pădurii. Primul strat e cel de la nivelul solului cu vegetaţie de mică înălţime, urmează nivelul al doilea în care se află copacii de 5-6 metri, iar apoi copacii cu coroanele la 25-30 de metri.

Se amestecă palmieri cu cedru, cu nuc brazilian sau ipe şi masaranduba. Sunt legaţi de tot felul de liane iar arbuştii cresc printre ei realizând o legătură complicată.

	Pădurea etajată văzută din turnul de cercetare

Câte unul mai prinde un spaţiu şi se aruncă în sus la 40-50 de metri, dar nu mai mult în această zonă. Fiecare strat are propria faună, dar toate sunt legate între ele.

Ca să ajungi la turn, mergi cel mai mult din drum pe o cărare podită cu lemn. Cercetătorii trebuie să ducă diverse materiale cu ATV-uri, de aceea au făcut-o.

Parte din scânduri sunt putrezite sau rupte, aşa că nu putem merge câte doi în paralel. Unele se ridică atunci când calci pe ele şi rişti să loveşti pe cineva. E ca în saună, umezeala e foarte mare.

Din cauza coroanelor groase apa se ridică greu din pădure. Păsări ne însoţesc tot timpul. Cred că una dintre ele da semnal de avertisment când ne apropiem, că am auzit-o în aceeaşi zonă de mai multe ori.

O şopârlă mică se opreşte să ne privească. E jumătate verde, jumătate maro. Într-o secundă dispare în pădure.

Mai târziu aveam să aflăm că sunt şi destule animale mari, în special jaguari. Unul dintre oamenii de ştiinţă s-a întâlnit de-acum de 10 ori cu diverse animale. Dacă ştiam asta de la început poate eram mai organizaţi.

Coloana noastră s-a rupt de tot, aşa că fiecare a mers de unul singur în partea finală a drumului.

Un nou paradox

Heleşteu artificial

Undeva pe la jumătatea traseului e un mic lac. E un pârâu care curge printre copaci şi acolo formează un mic heleşteu. Cred totuşi că e artificial pentru că există acolo o punte de pe care cercetătorii culeg diferite date.

Apa e limpede şi ne lasă să vedem solul de culoare roşiatică. Aici câteva raze de lumină reuşesc să treacă prin coroanele copacilor.

E o zona luminată, aşa cum vezi puţine în pădure. Iar roşul se amestecă cu verdele şi cu albastrul cerului. Câţiva peştişori de un deget se joacă în apă.

Malurile râului dezvăluie însă unul din secretele pădurilor din Amazon. Pământul e galben, e de fapt o argilă în care nu creşte nimic.

Lut cleios care se prinde de picioare şi nu mai pleacă de acolo. Singurul strat fertil măsoară cam 40 de centimetri şi e alcătuit chiar de pădure.

E materie organică, frunze, vegetaţie, fructe, animale sau insecte moarte. Toate rămân pe sol şi hrănesc pădurea. De aceea rădăcinile copacilor aceştia care se ridică la 30 de metri se răspândesc pe mai mulţi metri pătraţi.

Le vezi la suprafaţă, de aceea punctul de sprijin e destul de fragil.

Atunci când se fac despăduriri, mai ales prin tăiere şi apoi prin foc solul fertil e curăţat de pe argilă.

De aceea după o despădurire de acest fel, pădurea nu mai creşte deloc, nu mai poate recupera. Aşa se explică locurile roşii rase ca-n palmă pe care le văzusem din avion.

Cercetătorii de la LBA studiază de aproape 10 ani astfel de fenomene. Una dintre descoperiri arată că pădurea ştie când urmează un an secetos.

Copacii încep să strângă din ce în ce mai multă apă în rădăcini. Sunt de fapt mai multe semne, dar chiar şi cei de aici recunosc că nu reuşesc să le înţeleagă încă.

Un al doilea lucru important descoperit aici e că pădurea îşi formează singură ploaia, atunci când are nevoie. Picăturile de ploaie au nevoie de-o particulă solidă în jurul căreia să se formeze.

Cum aici nu e poluare şi e praf puţin, ploaia nu s-ar forma. S-a descoperit astfel că arborii eliberează o particulă în atmosferă în jurul căreia se formează picăturile de ploaie.

Cercetătorii LBA au descoperit că pădurea poate anticipa un an secetos

Acolo unde pădurea e tăiată, fenomenul se schimbă puţin. Norii se formează pe o înălţime mult mai mare, până în zona în care apare gheaţa. Astfel apare grindina care duce în final la distrugerea culturilor celor care au provocat tăierea.

Sunt doar câteva concluzii după 10 ani de studiu. Încet-încet cei de la LBA descoperă un mecanism complicat şi fascinant.

Din punctul lor de vedere însă, mecanismul odată aflat ar putea suferi schimbări majore, dacă tăierile continuă în acelaşi ritm.

Final în viteză

Ştiţi că brazilienii iubesc sporturile cu motor. Formula 1 a avut câteva nume mari venite de aici: Senna, Fittipaldi, Barichelo, sau acum Massa.

Săptămâna trecută era chiar peste tot la televizor o victorie a lui Massa la Istanbul. Televiziunile au deschis jurnalele de sport cu subiectul, s-a transmis de la faţa locului, o bucurie generală.

Fac o paranteză să spun că ştirile din sport sunt mult mai decente decât în România.

În altă parte vreau să ajung. Probabil că succesele piloţilor inspiră pe toată lumea căci pe stradă se merge în acelaşi ritm. Se merge cu 120 pe drumuri pe care cu greu îţi vine să mergi cu 80.

Depăşiri la mustaţă, se stă cu botul maşinii lipit de cel din faţă în speranţa unei depăşiri rapide. Există însă şi o particularitate a şoselelor care te îndeamnă la asta.

Sunt alcătuite din foarte multe linii drepte, se vede că sunt făcute recent şi printr-o zonă în care nu au existat drumuri anterioare.

În general, şoselele sunt bune, dar uneori îţi apare brusc în faţa câte o serie de gropi care lasă să se vadă pământul roşu. Interesant că drumul în rest este foarte bun, fără petice. Arată ca o şosea proaspăt făcută.

Am venit ieri pe un astfel de drum, într-o cursă la limită. N-am să înţeleg unde se grăbea şoferul nostru, dar mi-a stat inima în loc de câteva ori.

Conducea bine, dar nu avea voie să greşească. Nici măcar un camion răsturnat nu l-a impresionat să o lase mai moale.

Într-un fel mi-a adus aminte de România, cu şoferii ei nervoşi. Semn că aventura mea se apropie de sfârşit, dacă nu chiar s-a terminat. Vineri plecăm înapoi la Sao Paulo şi apoi acasă.