Cătălin Striblea

Botezul Amazonului

În limbajul nostru, un "stand-up" este un procedeu prin care relatezi de la faţa locului.

Spui ce vezi sau ce se întâmplă în momentul respectiv, în general fără un text pregătit dinainte.

Ca să vă faceţi o idee, gândiţi-vă la ştirile de la televizor, când apare un reporter şi povesteşte câte ceva.

Chestiunea asta se face şi la radio, ca să arăţi că eşti acolo, să ai sunetele locului de unde relatezi.

Şi de obicei şi la radio şi la televiziune, un "stand-up" se trage de câteva ori, până când iese bine.

Aşa că pot spune că în situaţia asta mi-am căutat-o.

La rezervaţia din Uatuma am vrut musai să fac un stand-up la sosire, adică la coborârea de pe vaporul nostru la ţărm.

Coborârea se face printr-o barcă de mai mici dimensiuni, care servea drept ponton.

Aşa că, înarmat cu reportofonul, microfonul şi camera foto, am repetat manevra asta de vreo trei ori.

Sunetul trebuia să arate că mă îndepărtez de vapor şi că ajung pe ţărm.

La a treia încercare, pontonul improvizat s-a depărtat de vapor şi am căzut pe jumătate în apă.

Am reuşit să mă prind cu mâinile de pragul uşii de la vapor şi am rămas atârnat până la brâu in apa de vreo trei-patru metri.

M-au tras repede de acolo şi spre surprinderea mea nici una dintre scule nu a avut de suferit.

Asa că odata botezat, am început să ma bucur de ziua pe care o aveam în faţă.

Dezvoltare durabilă

Termenul pare să fie la modă, fie că e vorba de guvernele din Europa sau America de Sud.

Programul de dezvoltare durabilă, care se aplică rezervaţiei din Uatuma se numeste "bolsa floresta".

Pe scurt, locuitorii primesc tot felul de beneficii dacă renunţă la tăierea lemnului.

Până acum, 2000 de familii din Amazon primesc 30 de dolari pe lună în acest program iar ţinta este 8000 de familii.

Cifra pare mică, dar după cum ne explica Ruddney Santana, şeful rezervaţiei din Uatuma, e o chestiune de interpretare, căci familiile acestea locuiesc într-un spaţiu uriaş.

De exemplu Uatuma poate fi traversată cu barca doar în 12 ore.

Uatuma e de fapt un afluent al Amazonului.

Un râu însă la fel de larg, cu ape de aceeaşi culoare înspre negru, dar mult mai liniştit.

"30 de dolari nu e o sumă impresionantă", ne spune Ruddney, dar aici contează.

Mulţi dintre locuitori sunt agricultori şi pescari cu venituri foarte mici.

Se adaugă şi alte beneficii.

De exemplu, guvernul plăteşte o singură dată în jur de 5000 de dolari pentru cumpărarea unei case.

Mai toate pe aici sunt din lemn şi par destul de părăginite.

De asemenea, rezervaţia nu poate fi exploatată decât de cei care locuiesc în ea.

Asta inseamna că doar ei pescuiesc, cultivă diverse legume şi fructe sau cresc animale.

Astfel cei din afară care veneau aici la pescuit şi prindeau zeci de tone trebuie să cumpere de la localnici.

Ideea nu a fost primita cu bucurie şi nici nu se aplică la modul ideal, dar în general se respectă.

În plus a creat ideea de comunitate.

Cei din rezervaţii au învăţat că au drepturi şi cer să le fie respectate.

Ei au pus la punct un sistem prin care iau decizii împreună şi împart în mod egal peştele pe care-l prinde barca comunităţii.

Unul dintre pescarii cu care ne întâlnim se repede să ne arate peştii pe care-i prinde cel mai des: matrician se numesc, şi par un caras de pe la noi, dar ceva mai mare.

O să-i încercăm în seara asta pentru că bucătarul a cumpărat câţiva.

(M-am întors de la masă. E într-adevăr un soi de caras la fel de dulce şi cu la fel de multe oase. Se găteşte cu o umplutură de manioc şi cu un sos de piper deasupra. )

Omul vrea însă să ne spună altceva.

În ultimii ani, din cauza pescuitului excesiv, matrician se mai prindea doar in lunile iunie şi iulie.

De la aplicarea bolsa floresta, acum mai bine de un an, peştele se prinde din nou din luna mai, aşa cum era în trecut.

Cât mai departe de lume

Osimar Bruno şi sotia sa, Joserene de Oliveira, locuiesc de 7 ani, de unii singuri, într-un colţ izolat din rezervaţia Uatuma.

	Familia lui Osimar Bruno

Pentru că e luna mai, imediat după sezonul ploios putem intra cu vaporul până aproape de casa sa.

A plouat atât de mult în acest an încât copacii sunt aproape cu totul sub apă, coroanele sunt chiar la linia de plutire a vasului.

Până la casa lor trebuie luate bărcile mici şi se navighează printre coroane, tufe şi arbuşti.

Nu au locuit întotdeauna aici, ba chiar au stat şi la oraş.

Nu le-a plăcut însă, chiar au prins şi o frică de comunităţile mari.

Trăiesc din cultivarea maniocului, dacă recolta e bună, dar în primul rând din vânzarea de peşte.

Comunitatea din care fac parte le dă lunar şi cota lor de peşte pe care o pot folosi cum vor. În general e vorba de 20 de kilograme.

Osimar şi Joserene au patru copii. Atunci când e vremea de şcoala, ea se mută temporar în oras, dar nu pentru mult timp.

Dacă între timp lacul seacă, trebuie să se întoarcă acasă mergând patru ore prin junglă.

Unul dintre copii are sindrom Dawn. Statul federal îi ajută însa pe cei în aceasta situaţie, plătind un ajutor social.

	Ferma lui Elias e la jumătate de oră cu barca de a lui Osimar

Probabil că cei din echipa BBC sunt primii oaspeţi din ultimele luni.

Primii vecini sunt la jumătate de oră cu barca. Şi cei de aici locuiesc de unii singuri.

Elias da Silva Sousa are 12 copii, care-l mai ajută şi la treabă.

Agricultura e afacerea lui. Manioc şi ananas, principalele lucruri pe care le vinde, dar are şi 20 de vaci.

S-a mutat la Uatuma din ‘82 si de atunci când are nevoie îşi mai lărgeşte putin proprietatea, tăind din pădure.

Pamântul lui se întinde de altfel pe ambele maluri ale lacului.

Elias ne mai spune că din când în când mai taie şi câte un lemn, chiar daca primeşte "bolsa floresta". Dar cu măsură şi doar dacă are nevoie.

De ce nu opriţi voi fabricile voastre în America şi Europa? Elias nu e impresionat de problema tăierii pădurilor

"Bolsa floresta? Binevenită pentru unul ca mine” îmi spune, dar nu e impresionat de problema tăierii pădurilor.

"Credeţi că asta are legatură cu schimbarea climei?”, mă întreabă.

Într-adevăr e mai cald vară de vară, admite.

"Dar de ce credeţi ca e din cauza tăierilor de păduri? De ce noi suntem mereu împinşi să facem câte ceva? De ce nu opriţi voi fabricile voastre în America şi Europa?”

Santa Luzia

Comunitatea de aici s-a înfiinţat acum 30 de ani.

Două familii au venit atunci, iar numărul lor a crescut la 14, dar foarte puţini au venit din afară aşa ca mai toţi sunt rude.

Există o şcoala, un cabinet de asistenţă medicală, iar principalul venit e din agricultură.

Terenurile lor sunt şi la câteva zeci de minute de mers cu barca.

	Prepararea maniocului

În general cultivă manioc pe care-l vând la oraş.

Maniocul e un tubercul. Se curaţă de coaja care-i da aspectul unei crengi si se trece printr-o moară electrica de mici dimensiuni.

Se obtine o faină de culoare galbenă, care se spală, practic ajunge o pastă.

Într-o tigaie uriaşă, de mai bine de un metru diametru se usuca si apoi se prăjeşte într-un vas identic.

Ambele sunt puse pe ghizduri de fântână.

La 30 de grade afară, temperatura celor doua cuptoare te doboară.

La fel si pe localnici care trec cu rândul la vânturat faina. Nu trebuie să stai nici o secunda, caci se poate arde.

Miroase într-un fel a brânză prăjită.

Oamenii de aici au curent electric de la generatoare, iar apa e scoasa cu pompe din izvoare de adâncime.

La şcoala locală vin copii si din alte comunităţi.

Copiii ne cer "bonbon", de unde îmi dau seama ca aici nu suntem singurii vizitatori străini.

De altfel par sa aibă o legatură buna cu lumea.

Pe terenul de fotbal, numit "stadionul cu castani" toata lumea poarta ghete cu crampoane.

De, nici fotbalul brazilian nu se mai joacă cu piciorul gol.

Iar unul dintre jucători are un tricou "Romario 1000". Fotbalistul a marcat recent golul cu numarul 1000.

Neaşteptat, vizita noastra se prelungeste la Santa Luzia.

În mai putin de 5 minute vremea se schimba si de la caldura apasatoare trece la o violenta furtună tropicală, spre bucuria copiilor.

Îndemnati de colegii mei se aşeaza în calea vântului. Mă mir ca nu zboară.

La cele aproape 100 de kilograme ale mele daca nu opun rezistenta sunt practic luat pe sus.

Vaporul nostru se ascunde într-un soi de laguna, cu ape mai linistite, de unde se va mai intoarce in cateva ore.

Valurile de pe Uatuma au inceput sa devina bune de windsurfing.

O aşa răpăiala de ploaie n-am mai auzit de mult.

O sa trimit sunetele la Bucureşti să le auziţi la radio.

Profit de ocazie sa ma joc cu o camera de televiziune, iar rezultatul sper sa-l vedeţi luni.

La plecare trebuie să împingem barcile trase pe mal, asa ca se intră în apă până la genunchi.

Pe mal nu am luat in calcul însă muşuroaiele de furnici, mici şi roşii.

În cateva secunde opt barbati suntem in cele mai neasteptate pozitii din cauza înţepăturilor.

Nu stiu cum, dar mi-au ajuns şi la brâu.

Scăpam de ele ţinându-ne picioarele în afara barcii şi apoi în 30 de secunde la dus.

Cum mi-am propus, doua vorbe si despre chestiunile culinare.

Dincolo de matrician, astăzi am avut o mancare interesantă la micul dejun: banane prajite şi Pe de Moleque.

E ceva apropiat de rahat, dar mai putin consistent. Se face din nuci braziliene si "ierburi dulci". E un desert nelipsit din pachetul copiilor la scoala.

În fine, fotografiile pe care le vedeti astăzi sunt facute, cele mai multe, de colegul Ping de la secţia chineză.

L-am numit fotograful oficial al grupului. O sa încărcăm mai multe din ele pe Flickr. Deja acolo gasiti o parte din cele facute pana acum, daca o sa cautati cuvintele cheie bbcworldservice.