Preşedintele ales al Franţei, Nicolas Sarkozy

E mai mult decât preşedintele-jucător, cum trebuie să fie şeful statului potrivit Constituţiei celei de-a cincea republici în Franţa.

În vârstă de 52 de ani, Nicolas Sarkozy este liderul Uniunii pentru o Mişcare Populară (UMP), partid de centru dreapta, aflat la guvernare din 2002.

De formaţie jurist, el reprezintă o excepţie în clasa politică franceză, deoarece nu a absolvit celebra Şcoală Naţională de Administraţie (ENA).

S-a lansat în politică la Neuilly-sur-Seine, prospera suburbie de la porţile de vest ale Parisului, unde a fost ales consilier municipal începând cu 1978, şi a ocupat funcţia de primar între 1983 şi 2002.

Deţine din 2002 funcţia de preşedinte al Consiliului general din Hauts de Seine, la vest de Paris, cel mai prosper departament al Franţei.

Relaţia cu Chirac

Nicolas Sarkozy a fost ministru al bugetului în guvernul Balladur, între 1993 şi 1995, dar sprijinul pentru acesta împotriva lui Jacques Chirac la prezidenţialele din 1995 a declanşat ruptura dintre el şi fostul său mentor în politică.

	Relaţia dintre Chirac şi Sarkozy s-a deteriorat după 1993

Jacques Chirac l-a rechemat în guvern după realegerea sa în 2002, când Nicolas Sarlozy devine ministru de interne în guvernul Raffarin, după care în 2004 este numit ministru al economie şi finanţelor.

În 2004 devine preşedinte al Uniunii pentru o Mişcare Populară (UMP), ceea ce stârneşte iritarea lui Jacques Chirac, care îl pune să aleagă în această funcţie şi cea de ministru, iar Nicolas Sarkozy părăseşte executivul.

Doar pentru câteva luni, pentru că după respingerea Constituţiei europene în referendumul din 30 mai 2005 este rechemat, reluându-şi funcţia de ministru de interne, de data aceasta în guvernul condus de Domnique de Villepin.

Candidatura sa la preşedinţie nu a fost iniţial agreată de Jacques Chirac, care a întreţinut iniţial incertitudinea anunţându-şi finalmente retragerea înainte de începerea campaniei şi sprijinul, discret, pentru Nicolas Sarkozy.

Tată ungur, bunic evreu creştinat

Nicolas Sarkozy este fiul unui nobil ungur, Pal Sarkozy de Nagy Bocşa, refugiat în 1944 de Armata Roşie, şi nepot după mamă al unui evreu sefard din Salonic, Benedict Mallah, convertit la catolicism în 1917.

	Relaţia lui Nicolas Sarkozy cu soţia sa Cecilia a fost în atenţia presei

Jean Marie Le Pen, candidatul Frontului Naţional, partid considerat xenofob şi antisemit, a încercat să atace originea "străină" a lui Nicolas Sarkozy.

Electoratul nu numai că nu a fost deloc influenţat de acest atac, dar numeroşi votanţi Le Pen au votat cu Nicolas Sarkozy în primul tur, plasându-l în frunte cu peste 31% din voturi, în timp ce Jean Marie Le Pen a obţinut doar 10,5%, cel mai slab scor al său din 1974.

Nicolas Sarkozy este căsătorit de două ori şi are trei fii, doi din prima căsătorie şi un al treilea cu actuala nevastă, Cecilia Sarkozy.

Relaţia cu soţia sa a fost una extrem de fluctuantă. Cuplul s-a separat în 2005, povestea lor ţinând prima pagină a ziarelor timp de mai multe luni, până când Cecilia şi Nicolas s-au împăcat, nu se ştie însă pentru cât timp.

"Scursuri"

În 2005, în timpul revoltelor din suburbiile defavorizate, pe vremea când era ministru de interne, Nicolas Sarkozy i-a calificat pe cei se au provocat incidente "scursuri", ceea ce i-a atras numeroase antipatii în mediile imigranţilor, în special a celor proveniţi din nordul Africii.

	Nicolas Sarkozy este al şaselea preşdinte al celei de-a cincea Republici

Propunerile sale din campanie privind o imigraţie mult mai strict controlată, precum şi întărirea măsurilor de ordine publică şi pedepsirea mai aspră a recidiviştilor s-au bucurat de un mare succes.

În domeniul economiei, Nicolas Sarkozy doreşte flexibilizarea săptămânii de lucru de 35 de ore, prin scutirea de impozite a veniturilor din orele suplimentare şi plafonarea fiscalităţii individuale la un maximum de 50%.

În domeniul energiei se dovedeşte un partizan al nuclearului, iar în politică externă este un adept al limitelor extinderii Uniunii Europene şi mai ales se opune aderării Turciei.

Pe ansamblu, în privinţa politicii economice, este unul dintre cei mai liberali candidaţi la preşedinţie din istoria celei de-a cincea republici, promiţând însă să-i protejeze pe acei care sunt loviţi de efectele globalizării.

Rămâne de văzut dacă acest reformator va putea să-şi ducă proiectul până la capăt sau va da înapoi dacă şi când o parte a francezilor vor ieşi în stradă.