Dana JALOBEANU realizatoarea Magazinului Ştiinţific

Petele solare: erupţii magnetice extrem de puternice

Cel puţin acestea sunt rezultatele unui studiu realizat la Institutul de astronomie din Zurich. Cercetătorii au descoperit chiar o corelaţie între creşterea numărului de pete solare şi încălzirea constantă a climei terestre din ultimele sute de ani.

Despre ce este vorba?

Activitatea solară

Ca şi Pământul, sau alte planete, Soarele se roteşte împrejurul unei axe centrale. Această rotaţie nu este însă uniformă, ca a Pământului, pentru că Soarele nu este solid - ci o uriaşă sferă de gaz incandescent. Gazul de la polii Soarelui se roteşte cu o viteză diferită faţă de gazul de la ecuator.

Soarele: Un glob de gaz incandescent

Datorită acestui fapt, câmpul magnetic se modifică de la un punct la altul. Ca urmare a acestei variaţii pot avea loc un fel de erupţii magnetice, pe care le vedem de pe Pământ susb forma cunoscutelor pete solare. După un timp, câmpul magnetic al soarelui devine atât de complex încât colapsează , provocând inversiunea polilor magnetici. Acesta este ciclul solar: după 11 ani, polul nord solar devine polul sud, şi invers. După un ciclu complet, de 22 de ani, polul nord solar revine în punctul iniţial.

Soarele în date Diametru 1.390.000km Masă 1,989 x10 (exp30) kg Compoziţie: majoritatea hidrogen Temperatura la suprafaţă: 5800 grade C Temperatura nucleului: 15.600.000 grade C Distanţa de Pământ: 149,6 milioane km

Perioadele de maximă activitate solară apar, în mod normal, în perioada în care polii se află deja în procesul de inversiune. Există însă şi alte perioade de mare activitate, în afara ciclului regulat al Soarelui.

Observarea petelor solare

Ştim asta, pentru că petele solare au fost observate în mod constant în ultimii 400 de ani, de la descoperirea lor de către Galilei, în 1610. Aşa s-a observat, se pildă, că între 1645 şi 1715, pe suprafaţa Soarelui au existat mult mai puţine pete decât normal. Această perioadă a fost numită Minimul Maunder, după numele astronomului englez care a studiat-o. Şi a coincis cu o lungă perioadă de vreme rece, denumită adesea "Mica Glaciaţiune": o perioadă în care în Europa a fost neobişnuit de frig, foarte multe precipitaţii, foarte multă zăpadă. O perioadă în care, în Anglia, Tamisa îngheţa în mod frecvent, iar temperaturile coborau iarna, chiar în sudul Europei, mult sub 0.

De mai multă vreme cercetătorii activităţii solare bănuiesc că există o legătură între cele două evenimente: mica perioadă glaciară şi activitatea scăzută a soarelui. Dar ce mecanism ar fi putut face posibilă această legătură?

Activitatea solară şi clima

Dacă analizăm evoluţia climei terestre din ultima mie de ani, putem observa şi alte asemenea perioade de răcire temporară a climei. Mai multe studii pe această temă au pornit de la analiza inelelor de creştere ale copacilor, care ne pot spune cum au fost anii în care s-au format.

Ce s-a întâmplat oare cu Soarele în aceste perioade? Există vreo metodă prin care putem afla? Iată întrebarea de la care au pornit cercetătorii de la Institutul de astronomie din Zurich. Ei au studiat probe de gheaţă colectate din Groenlanda pentru a vedea cum a evoluat activitatea solară în ultima mie de ani.

Astfel de probe cilindrice de gheaţă excavate la poli ne pot spune cum era clima terestră cu mii de ani în urmă

Mai precis, au determinat evoluţia în timp a unui izotop de beriliu în aceste nuclee de gheaţă foarte veche. Este vorba despre un izotop creat ca urmare a acţiunii razelor cosmice, particule de energie înaltă care provin din adâncurile spaţiului.

Intensitatea fluxului de raze cosmice care atinge suprafaţa pământului depinde de forţa "vântului solar", adică de fluxul de particule încărcate emise de Soare: mai puternic în perioadele de activitate mai mare, mai slab ca intensitate în cele de activitate scăzută.

Vântul solar

Aşa arată o "explozie solară" care produce "vântul solar"

În concluzie, dacă intensitatea vântului solar variază în funcţie de ciclul soarelui, şi cantitatea de izotopi de berilu din gheaţă trebuie să varieze, în funcţie de fluxurile de particule care au bombardat pământul într-o anumită perioadă.

Măsurând cantitatea de izotopi de beriliu din diferite straturi de gheaţă, de diferite vârste, am putea estima intensitatea vântului solar, respectiv gradul de activitate al soarelui în diferite momente de timp.

Această reconstrucţie a activităţii solare, prezentată recent la o conferinţă asupra sistemelor solare desfăşurată la Hamburg, ne rezervă o serie de suprize. Niciodată, în ultmii 1000 de ani, soarele nu a fost atât de activ ca în ultmii 60 de ani.

De-a lungul ultimelor sute de ani există o creştere constantă a numărului de pete solare, cu o rată care s-a accelerat în ultimul secol. Există deci o corelaţie clară, chiar dacă încă misterioasă, între încălzirea climei terestre, în ultima sută de ani, şi creşterea activităţii solare.

Într-un anumit fel, pe care încă nu-l înţelegem, activitatea solară creşte şi încălzeşte clima terestră. Pe de altă parte, în ultimii 20 de ani, deşi clima continuă să se încălzească, numărul mediu de pete solare a rămas constant. Ceea ce ar putea însemna că la încălzirea normală, produsă de activitatea solară, se adaugă încălzirea produsă de specia umană, prin poluarea atmosferei.