BBCRomanian.com | Ştiri | Patrimoniul săsesc în pericol

Regiunea din Transilvania asupra căreia saşii şi-au pus amprenta cel mai puternic de-a lungul secolelor se numeşte Siebenburgen – nume care se referă la principalele şapte oraşe-cetate întemeiate de saşi începând cu secolul al XII-lea.

Regiunea cuprinde 178 de sate săseşti. Şapte dintre ele – în care există Biserici Medievale Fortificate – se află pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO din 1993.

Cele mai multe biserici medievale fortificate săseşti – aşa numitele cetăţi ţărăneşti se află în judeţele Sibiu, Braşov şi Mureş.

Sate cu biserici fortificate în Patrimoniul Mondial UNESCO

Câlnic (Kelling)

Valea Viilor (Wurmloch)

Biertan (Birthälm)

Saschiz (Keisd)

Viscri (Deutschweisskirch)

Dârjiu (Székelyderzs)

Prejmer (Tartlau)

Între oraşele întemeiate de saşi se numără Sibiu – care a fost Capitala Culturală Europeană în 2007 – şi Sighişoara al cărei centru istoric face parte din Patrimoniul Mondial UNESCO.

Toate aceste aşezări au fost întemeiate de saşii veniţi în Transilvania începând cu secolul al XII-lea la chemarea Regelui Geza al II-lea al Ungariei pentru a cultiva pământul şi a apăra graniţele imperiului maghiar.

Saşii sunt de origine germanică şi au venit din părţile occidentale ale Germaniei, din Flandra, Olanda şi Luxemburg.

Până în ziua de astăzi ei şi-au păstrat dialectele din locurile de origine.

De exemplu în satul Deutschweisskirch (Viscri – numele românesc), din comuna Buneşti, Judeţul Braşov, cei 28 de saşi care mai trăiesc acolo vorbesc un dialect foarte apropiat de limba vorbită în Luxemburg.

Satele săseşti stau şi astăzi mărturie asupra existenţei unei culturi agricole bogate şi bine consolidate în Europa de Est.

Aşezarea specifică a caselor într-un sat săsesc demonstrează că ele jucau şi rol de fortificaţie.

Casele sunt aliniate de-a lungul străzii, având porţi înalte dincolo de care nu se vede ograda.

În spatele casei se găsesc grajdul şi hambarul care închid curtea, protejând-o.

În secolul al 13-lea saşii s-au confruntat cu năvălirea tătarilor şi aceste evenimente sângeroase i-au îndemnat să înfiinţeze oraşe-cetate cu o mare densitate de locuitori şi să-şi fortifice satele.

Astfel şi-au consolidat bisericile, în jurul cărora au construit ziduri şi turnuri de apărare.

În vremuri de restrişte oamenii se puteau adăposti în interiorul acestor adevărate cetăţi ţărăneşti unde aveau tot ce le trebuia pentru a supravieţui unui scurt asediu.

Aveau sursă de apă şi rezerve de mâncare de care se îngrijeau tot timpul anului.

Bisericile Medievale Fortificate ale saşilor reprezintă unul din reperele culturale importante ale Transilvaniei, dar din păcate se confruntă cu neglijenţa şi lipsa unui plan coerent de conservare din partea autorităţilor române.

Dar principalul motiv de degradare a multora dintre ele este dispariţia celor care le-au construit.

Saşii au părăsit România în mai multe etape. Primii au plecat după primul război mondial când Transilvania a devenit parte a României.

Emigraţia a atins însă cote cu adevărat înalte după al doilea război mondial, devenind o adevărată afacere a regimului Ceauşescu, care primea bani din partea Germaniei pentru a le permite saşilor să plece.

Paradoxal, însă, plecarea în masă s-a petrecut după 1989 când ministrul de externe al Germaniei, Hans Dietrich Genscher, i-a invitat pe toţi germanii de dincolo de graniţă să se întoarcă „acasă” după reunificarea ţării.

Se estimează că la ora actuală mai trăiesc în regiunea Siebenburgen circa 14.000 de saşi, adică doar 10% din numărul lor iniţial.

Multe case şi, mai ales, biserici au fost abandonate. Ca urmare a început un proces accentuat de degradare a clădirilor: infiltraţii de la apa de ploaie, geamuri sparte prin care intră animalele, clădiri vandalizate, etc.

Se estimează că mai bine de jumătate dintre bisericile săseşti – care sunt proprietatea Bisericii Evanghelice – sunt într-un stadiu mai mult sau mai puţin avansat de deteriorare.

Şi nu este vorba doar despre biserici, ci şi despre zidurile şi turnurile de fortificaţie, de casele parohiale, sau de şcoli.

Situaţia cea mai tragică se întâlneşte în satele izolate unde – în multe cazuri – nu mai trăieşte nici un sas.

Sunt şi cazuri fericite precum satul Viscri - Deutschweisskirch, din Judeţul Braşov, aflat pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO.

Aici mai trăiesc circa 28 de saşi şi - graţie fostei învăţătoare, Caroline Fernolend, care este astăzi membră în Consiliul Local - satul a renăscut din propria-i cenuşă.

Doamna Fernolend a obţinut ajutor financiar fie prin programe internaţionale (de la Banca Mondială), fie de la fundaţii internaţionale – cea mai importantă fiind Mihai Eminescu Trust din Marea Britanie.

Astăzi satul Viscri – Deutschweisskirch atrage turişti din toată lumea graţie frumoasei Biserici Medievale Fortificate, impecabil păstrată, şi programului foarte strict de reabilitare şi conservare a satului.

La polul opus se află satul Drăuşeni – Draas, situat la mai puţin de o oră de mers cu maşina de Viscri – Deutschweisskirch.

La Drăuşeni – Draas mai trăiesc doar patru saşi. Majoritatea au plecat în timpul regimului comunist.

Biserica medievală din secolul al 13-lea, care este declarată monument istoric, nu a mai fost folosită din anii 70 pentru rugăciune.

Astăzi este aproape o ruină, deşi Ministerul Culturii şi Cultelor a inclus-o în repetate rânduri în programele anuale de conservare.

Acum se face o ultimă tentativă de salvare a ei printr-un program regional realizat în cooperare cu Consiliul Europei.
S-ar putea însă să fie prea târziu pentru această biserică ale cărei turnuri de fortificaţie sunt grav avariate, acoperişul este în pericol să cadă în orice clipă, iar frumoasa pictură murală de pe peretele sudic este aproape ştearsă.

Guvernul României nu are un plan coerent de reabilitare şi conservare a patrimoniului săsesc.

Există doar planuri de restaurare a unor monumente izolate, deşi – după cum o arată exemplul Bisericii Medievale din Drăuşeni – Draas – ele nu funcţionează întotdeauna.

Cele mai importante iniţiative şi proiecte aparţine unor organizaţii internaţionale.

Una dintre ele este Mihai Eminescu Trust – o organizaţie britanică – care restaurează de mulţi ani case şi biserici din Transilvania: Viscri-Deutschweisskirch şi Mălâncrav-Malkrong sunt doar două exemple.

Anul trecut s-a înfiinţat „Biroul de Coordonare Biserici Fortificate”. El funcţionează în cadrul Consistoriului Superior al Bisericii Evanghelice, fiind finanţat de Societatea Germană pentru Cooperare Tehnică din Germania, GTZ.

Biserica Evanghelică însăşi – proprietara tuturor celor 165 de biserici ale saşilor din Transilvania – a început să caute soluţii de a le salva de la ruină.

În ce priveşte casele saşilor, lucrurile devin şi mai complicate. Multe dintre ele sunt ocupate astăzi de români şi – mai ales – de romi.

Se estimează că în 1990 aceste sate erau populate în proporţie de 70% de saşi, 25% de români şi 5% de romi.

Astăzi proporţiile s-au inversat – populaţia romă reprezintă în jur de 60%, cea română aproximativ 35%, în vreme ce saşi mai sunt doar în proporţie de 5%.

Noii locuitori ai satelor săseşti nu apreciază, sau nu înţeleg întotdeauna cultura celor care le-au întemeiat.

Ca urmare încep să schimbe iremediabil faţa acestor sate, construind case „moderne” şi chiar biserici noi.

Este o situaţie unică în Europa: un întreg grup social a părăsit meleagurile pe care a creat timp de secole o cultură spectaculoasă şi în mai puţin de 20 de ani de la plecarea sa s-au produs deja schimbări ireversibile ale patrimoniului lăsat în urmă.

Experienţa arată că un monument supravieţuieşte doar dacă este folosit şi îngrijit zilnic.

Ca urmare, şansele de supravieţuire a patrimoniului săsesc sunt foarte mici în absenţa unui plan politic coerent pentru întreaga regiune care să fie gândit şi implementat de Guvernul României.