Petru Clej

Şi pot spune, iar articolele de pe internet pe care le-am scris sunt o dovadă, că nu m-am îndoit o clipă de victoria lui Nicolas Sarkozy.

Ca să nu existe nicio confuzie: nu era o concluzie provenită dintr-o atitudine partizană, ci una care decurgea din conjugarea sondajelor, care confirmau zi de zi avansul lui Sarkozy, şi a personalităţii candidatului, care era în mod evident cea mai potrivită pentru funcţia extrem de importantă de preşedinte al Franţei.

Nicolas Sarkozy visează din copilărie să devină preşedinte al Franţei, şi asta se vede clar.

Contracandidata sa, Segolene Royal, a fost extrem de merituoasă, dar limitele ei s-au văzut foarte clar mai ales în timpul dezbaterii televizate din 2 mai.

Nicolas Sarkozy are un proiect foarte clar, cu care poţi sau nu să fii de acord, dar nimeni nu neagă faptul că "ştie unde vrea să ajungă", ajunga cum spunea candidatul centrist Francois Bayrou, clasat al treilea în primul tur.

Eşecul diabolizării lui Sarkozy

Faptul că Nicolas Sarkozy avea un proiect viabil a fost confirmat şi de sondajele care spuneau că 70% din cei care au votat în favoarea sa exprimau sprijin pentru programul său, în timp ce peste jumătate din votanţii lui Segolene Royal votau împotriva lui Nicolas Sarkozy.

	Sarkozy: un vis din copilărie al fiului de imigrant

S-au scris şi s-au spus multe lucruri despre Nicolas Sarkozy: că este ahtiat după putere, că e intolerant, rasist, că divizează şi nu reuneşte, bref, un diavol cu corniţe, aşa cum îl caricaturizează săptămânalul satiric Le Canard Enchaine.

Stânga a ezitat între tentaţia diabolizării sale şi o campanie pozitivă şi până la urmă le-a amestecat fără succes.

Majoritatea nu au "cumpărat" imaginea extremistului care ar fi în buzunarul bogătaşilor, după cum nici aluziile xenofobe ale lui Jean Marie Le Pen, că Nicolas Sarkozy n-ar fi potrivit pentru preşedinţia Franţei deoarece "are trei bunici străini".

Da, Nicolas Sarkozy este fiul unui nobil ungur refugiat din faţa Armatei Roşii şi nepotul unui evreu sefard din Salonic convertit la catolicism, dar el este FRANCEZ şi perceput ca atare şi aceasta este o lecţie pentru ce înseamnă spiritul republican în Franţa.

Nicolas Sarkozy exprimă dorinţa de schimbare a majorităţii francezilor, schimbare politică, economică, socială, culturală.

Politic, fiind primul preşedinte al Franţei născut după 1945, el va reprezenta un alt tip de preşedinte, faţă de "monarhii" republicani de tip De Gaulle, Giscard, Mitterrand sau Chirac.

Economic, el se face ecoul majorităţii tăcute care vrea să lucreze, să facă bani, dar nu poate din cauza multitudinii de reglementări şi a fiscalităţii împovărătoare.

Social, el va trebui să împace un sistem de protecţie care de multe ori îi avantajează pe cei în activitate şi îi defavorizează pe cei care sunt deja defavorizaţi, creând faimoasa "fractură socială".

Stânga la răscruce

Cultural, el a vorbit de identitatea franceză, în contextul globalizării şi al angoaselor pe care această le crează.

	Segolene Royal şi socialiştii trebuie să aleagă un nou drum

Această alegere nu a fost însă numai o înfruntare de persoane. Stânga pierde în Franţa a treia alegere prezidenţială consecutivă.

Segolene Royal a fost o candidată merituoasă, dar nu a reprezentat un proiect coerent. Şi asta sa văzut imediat după primul tur, când a purtat o dezbatere bizară cu candidatul centrist Francois Bayrou, clasat al treilea.

Or, cum putea ea să adune la un loc voturile troţkiştilor Besancenot sau Laguiller cu cele ale centristului Bayrou?

Partidul Socialist Francez a ajuns să-şi pună întrebarea dacă nu cumva a venit ceasul să se reorienteze către centru, precum social democraţii din Germania, Italia, Olanda sau Austria, dar nu toţi liderii săi par convinşi de asta.

În sfârşit, pe lângă alegerea unui preşedinte dintr-o altă generaţie, electoratul francez a dat o lecţie: a venit la urne în proporţie de 85%, aratând Europei blazate şi plictisite de democraţie că se poate şi altfel.

De asemenea, Franţa a dat o lecţie de comportare civilizată în campanie, în care dezbaterea de idei poate fi nemiloasă, fără a eşua în grosolănie şi diletantism.

Am văzut oameni simpli vorbind cu entuziasm şi pasiune de politică. Asta în Franţa anului 2007.