Anca Toader Realizatoarea emisiunii Arena

Când au identificat-o a trebuit să văd fotografii şi să citesc dosarul în care sunt descrise detalii privind cadavrul, rănile şi aşa mai departe. Acum am coşmaruri, nu pot dormi şi nu trece o zi fără să-mi aduc aminte de aceste detalii Nora Copani

Pentru Nora Copani cel mai dificil moment a fost identificarea rămăşiţelor pământeşti ale surorii ei.

Irene Krichmar şi soţul ei, Miguel Angel Butrón, adică sora şi cumnatul Norei,
au fost arestaţi pe “18 iunie 1976, la trei luni după ce militarii au preluat
puterea. Erau studenţi şi erau implicaţi în mişcările sindicale.”

Ei sunt doi dintre cei aproximativ 30.000 de argentinieni dispăruţi în perioada dictaturii militare dintre anii 1976 şi 1983.

Despre mulţi dintre ei nu se ştie nimic până în ziua de azi. Au fost arestaţi sau răpiţi, duşi în centre de detenţie clandestine, torturaţi şi ucişi.

Mulţi au fost aruncaţi de vii în Oceanul Atlantic – din avioane – iar corpurile lor nu vor mai fi găsite niciodată.

Militarii s-au bucurat până acum de impunitate. Primul preşedinte ales democratic după regimul militar, Raoul Alfonsin, i-a judecat pe şefii armatei, dar a promulgat două legi care-i amnistiau pe toţi ceilalţi.

	Bunicii Norei şi ai surorii sale emigraseră în Argentina de la Chişinău la începutul secolului XX

Aceste legi au fost revocate în 2005, ceea ce a făcut posibilă – pentru prima oară după mai bine de 20 de ani – deschiderea unor procese ample împotriva tuturor militarilor, indiferent de rang.

Nora Copani a aflat acum un an că sora sa a fost împuşcată şi aruncată într-o groapă comună.

„Până atunci - ca să pot supravieţui - am evitat să-mi imaginez detalii privind condiţiile de detenţie, tortura, uciderea ei. Dar când au identificat-o a trebuit să mă uit la fotografii şi să citesc dosarul în care sunt descrise detalii privind cadavrul, rănile şi aşa mai departe. Acum am coşmaruri, nu pot dormi şi nu trece o zi fără să mă gândesc la toate acestea,” spune Nora.

Nici până astăzi nu ştie nimic de soarta cumnatului ei.

Argentina este divizată în legătură cu istoria ei recentă. Cei care – ca Nora – au pierdut rude dragi salută eforturile administraţiei Kirchner de a-i aduce pe vinovaţi în faţa justiţiei.

Alţii spun că este vorba de o dreptate parţială şi că ar trebui judecaţi şi militanţii de extremă stânga, peronişti şi marxişti care – înaintea loviturii de stat militare – au terorizat Argentina cu o campanie de asasinate, răpiri şi atentate.

	Principala sală de tortură. Deţinuţii erau întinşi pe jos pe mijlocul ei. Uneori militarii treceau cu motocicletele peste ei.

Maria Jose San Sebastian - care lucra pentru compania auto Chrysler în 1973 – a fost ameninţat că va fi răpit pentru răscumpărare. Trei colegi de-ai lui – inclusiv un prieten apropiat – au fost ucişi.

Cel mai dificil era că nu ştia cine este duşmanul din umbră.

“Nu eram sigur de cine trebuia să mă feresc deoarece la vremea respectivă activau patru grupuri: Montoneros - gruparea armată peronistă de stânga; Armata Revoluţionară a Poporului - o grupare marxistă; Cei Trei A - gruparea de gherilă de dreapta, controlată de guvern şi - în plus - erau forţele armate însele, precum şi poliţia.”

În Argentina toţi cei care s-au opus regimului militar din perioada 1976 – 1983 fie au dispărut, fie s-au exilat – ca Nora Copani – şi au revenit în ţară odată cu democraţia.

Astăzi supravieţuitorii şi familiile celor dispăruţi caută încă răspunsuri şi se luptă ca tragedia lor să nu fie uitată.

	Fotografii ale unor militari împotriva cărora există dovezi că au încălcat drepturile omului

În septembrie anul acesta se va deschide primul muzeu dedicat acelei perioade.

El se va numi „Spaţiu pentru Memorie şi Promovarea Apărării Drepturilor Omului” şi va fi amplasat în fostul sediu al „Şcolii Tehnice a Marinei Militare” – ESMA – unde a activat unul dintre cele mai notorii centre de detenţie clandestine ale armatei, în anii 70.

Va fi un muzeu asemănător “Memorialului Victimelor Comunismului şi Rezistenţei de la Sighet” – dedicat tot unor destine spulberate de o dictatură. În cazul României dictatura a fost comunistă.

Represiunea din România

În anii 70 – când în Argentina venea la putere junta militară ca reacţie la terorismul grupărilor de stânga – în România comunismul era deja consolidat.

Trecuse perioada represiunii maxime din timpul regimului Dej, când s-a făcut stalinizarea forţată a ţării, şi România trăia din plin cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu.

Doina Cornea, cu o fotografie din timpul dizidenţei  Mi-am spus: Nu se poate, nu mai sunt vierme! Doina Cornea

Represiunea era mult mai subtilă, bazându-se pe teamă şi pe omniprezenţa statului poliţienesc.

Printre puţinii care au decis să nu accepte compromisul s-a numărat Doina Cornea: “Mi-am spus: Nu se poate, nu mai sunt vierme!”

Doina Cornea a găsit o metodă de a se asigura că nu face rabat de conştiinţă, “pentru că-ţi pierzi busola. Compromisul te invadează şi nu mai ştii dacă eşti pe calea adevărului, sau ai alunecat în partea compromisului şi minciunii.”

Metoda avea ca punct de referinţă Sindicatul Solidaritatea din Polonia:

“Şi atuncea îmi ziceam aşa: dacă ai fi polonez ce-ai face? Ce le-ai spune studenţilor? Le-ai spune aşa, sau aşa? Şi răspunsul pe care mi-l dădeam: un polonez ar spune aşa, aşa spuneam şi eu. Şi aşa zi de zi, că din acte mici, repetate zi de zi construieşti ceva. Nu duc nicăieri în aparenţă. Să spui unui student că trebuie să spunem întotdeauna adevărul! E un fapt banal! Dar aşa s-au legat între ele, încet, încet.”

Conştiinţa Doinei Cornea s-a trezit treptat.

Iniţial l-a admirat pe Nicolae Ceauşescu pentru refuzul de a trimite trupe în Cehoslovacia în 1968, alături de ceilalţi membri ai Pactului de la Varşovia.

Apoi a devenit suspicioasă - în 1975 - din cauza dorinţei acestuia ca toate instituţiile să depună un jurământ de credinţă Republicii şi lui însuşi.

A început să le trezească conştiinţa studenţilor săi vorbindu-le despre adevăr şi moralitate.

Apoi a început să scrie scrisori critice publice lui Ceauşescu – citite la Europa Liberă şi la Serviciul Mondial al BBC.

A fost interogată de Securitate, jignită, bătută, arestată. Şi-a pierdut locul de muncă de la Universitatea din Cluj. A trăit în stare de arest la domiciuliu cu maşina securităţii în faţa porţii. Dar nu a renunţat.

“Nu puteam să mă opresc odată ce-am decis să nu mă las călcată în picioare. Că sunt o fiinţă demnă. Sau vreau să fiu. Aspir să mă port demn în această lume.”

Şi astăzi face notă discordantă opunându-se arestării şi judecării celor care au un trecut pătat de comunism. Ea vrea doar ca faptele lor să fie cunoscute deoarece “justiţia morală este cea mai usturătoare”.

În ambele ţări, trecutul este însă prea recent ca să fie o pagină încheiată. Mulţi încă îl trăiesc. Alţii vor să-l uite. Şi câţiva ar dori să-l păstreze în amintirea colectivă - consemnându-l.

Ascultaţi Arena de sâmbătă, ora 14.00, despre istorie şi destine.