Palatele reprezintă un colaj din tot ce-i place proprietarului. Donică Mihai – care nu are chiar un palat, ci o casă mare – a făcut rezumatul lumii de departe şi de aproape pe pereţii ei: tropicele, stampa japoneză şi cow-boy-ii americani se învecinează cu scene de familie şi cu ce-i e lui drag să vadă, inclusiv o fată cu fustă scurtă

Arhitecta Mariana Celac, una dintre vocile cu autoritate în cultura românească, vede “palatele” ca pe o expresie identitară.

“E vorba de o identitate şi de o demnitate nou dobândite; iar mesagerul acestei noi demnităţi este noua forma arhitecturală.”

“E un fenomen foarte dezinhibat, de esenţă post-modernă. Un colaj de elemente din toate sursele care se pot imagina: de la geamuri de autobuz la traforuri şi capitelele Cabinetului doi de la Casa Poporului; de la acoperişurile palatului Creţulescu de pe Ştirbei-Vodă până la uşa mănăstirii Plumbuita; de la o imitaţie de faţadă romană până la ornamente din fier forjat.”

“Este o lipsă de cenzură care face ca acest fenomen să fie cel puţin interesant”, e de părere Mariana Celac.

Arhitectura ca o scenă

Mariana Celac a studiat vreme de câţiva ani arhitectura “palatelor ţigăneşti” şi a organizat, cu ceva timp în urmă, o expoziţie de fotografie pe această temă. La vernisaj, colegii de generaţie ai arhitectei au stat “literalmente cu spatele la fotografii.”

Doar publicul mai tânăr şi cel occidental au arătat interes faţă de acest proiect.

Vitalitatea fenomenului nu scapă ochiului străin, “degajat de competiţiile interne” şi nici interesului tinerilor, al căror apetit intelectual, spune Mariana Celac, “nu e încă aplatizat de apăsări culturale foarte înţepenite”.

Lipsa de prejudecată a străinilor şi faţă de problema etnică şi faţă de contextul ei intern determină o recepţie mult mai vie a acestui fenomen pe plan extern, crede Mariana Celac.

Tavanul casei lui Donică

Mariana Celac subliniază că arhitectura romă are un puternic caracter scenografic. Acoperişurile foarte elaborate sunt, în interior, nişte încropeli fragile. “Dar e greu de spus dacă e vorba de lipsă de îndemânare sau de dispreţ faţă de stabilitate. Spun asta fiindcă le port un interes sănătos dublat de o capacitate de privire critică - care nu trece cu vederea peste faptul că aceste case ale romilor sunt fragile, că, uitându-te la ele, îţi pui întrebarea ce se întâmplă în cazul unui seism sau al unei tornade, având în vedere că acoperişurile cad şi la un vânt.”

Mariana Celac spune că îi plac “palatele ţigăneşti”, le admiră pentru libertatea stilului, pentru aplomb, pentru spontaneitate.

“De fapt, nu ştiu exact dacă îmi plac casele sau dacă îmi place faptul că mă pot uita la ele, că mă fac să mă gândesc, să îmi pun întrebări.”

Dar, când vine vorba de locuinţele romilor, în mintea multora persistă imaginea blocurilor din mediul urban, care arată mizerabil şi par vandalizate.

Mariana Celac oferă însă o explicaţie a acestui fenomen.

“Sunt grupuri care trăiesc în sărăcie extremă, care ocupă un bloc perfect funcţional în sistemul nostru de referinţă, cu apă şi canalizare, şi pe care îl aduc la nivelul lor economic, pentru că nu pot să plătească”.

“Nu mai plătesc căldura, căldura e oprită, caloriferele sunt scoase şi înlocuite cu nişte sobe – e o inventivitate fantastică în construirea acestor sobe! - şi aşa pare că blocul a fost distrus. De fapt, a fost reconvertit într-un obiect congruent cu potenţialul economic al grupului care îl ocupă.”