BBCRomanian.com | Ştiri

La începutul anilor 70’ BBC a lansat Magazinul „De ici, de colo”. Era o fază de „experimentare” a noii generaţii de jurnalişti care începuse să sosească la redacţia din Londra în 1969.

Magazinul se transmitea în fiecare sâmbătă şi era un amestec de muzică, relatări factuale şi umoristice, ştiri diverse, etc.

La episodul acesta au colaborat Jimmy Cornel, Julian Hale, Doina Biggs, Nathan Rosenberg, Nicolae Stoian (nume de microfon Nicolae Costin), Cristofor Mureşanu (Christian Mititelu) şi Dorian Galor (Dorian Galbinski).

Adrian Oprescu şi-a făcut debutul de scriitor la 78 de ani cu "Vărul Alexandru şi alte poveşti adevărate", publicată la editura Humanitas.

Cartea e o călătorie în locuri şi vremuri pe care autorul le-a cunoscut în primii 22 de ani de viaţă: satul bunicului, Cezieni, penitenciarul din Craiova, lagărul de muncă Poarta Albă de la Canal, ferma la care a lucrat pe ascuns.

"Mă pândea plictiseala bătrâneţii. Neavând ce face, în special peste iarnă, am început să scriu, fără intenţia ca ceea ce scriu eu să fie publicat. Scriam mai mult pentru a-mi omorî timpul şi pentru mine." Aşa mi-a răspuns Adrian Oprescu când l-am întrebat "De ce aţi scris această carte?"

19 poveşti, după cum le numeşte autorul, spuse cu har şi adesea cu umor.
Dar, în cea mai mare măsură, cartea sa vorbeşte despre anii în care dictatura comunistă începuse să pună stăpânire în mod brutal pe viaţa din România.

În 1949, student fiind, Adrian Oprescu este turnat la Securitate de un fost coleg de liceu. Este arestat şi i se înscenează un proces politic. Este învinuit că ar face parte dintr-o organizaţie inventată de Securitate, Tineretul Regalist Revoluţionar.
Primeşte o condamnare de doi ani. Face închisoare la Craiova şi lagăr la Canal.

După eliberare, i se stabileşte domiciliu forţat la Caracal, dar reuşeşte să se angajeze „brigadier crescător porcine" la o fermă lângă Bucureşti.

Destinul său e marcat de dorinţa de a părăsi România comunistă. După mulţi ani reuşeşte să facă acest lucru şi îşi reface viaţa la Paris, unde locuieşte şi astăzi şi unde l-am cunoscut.

Parafrazând vechiul adagiu latin, şi scriitorii au soarta cărţilor ţinute, de împrejurări, departe de cititori.
Mihail Sebastian a fost redescoperit în 1996, când i-au fost publicate însemnările cuprinse în nouă caiete care acoperă perioada 1935-1944.
Deschizând atât de multe ferestre spre vremuri tulburi, cărora le-a supravieţuit la propriu şi cu dârzenie intelectuală, Mihail Sebastian a fost privit, de la Jurnal încoace, cu totul altfel.
Dar îi face dreptate acest "altfel" lui Sebastian publicistul?
Ascultaţi Arena în două episoade realizată de Raluca Dana Cotruţă

Günter Grass a mărturisit recent că a ascuns, vreme de 60 de ani, faptul că a facut parte din Waffen SS.
Reacţiile au fost furtunoase. Fiindcă, vreme de decenii, Grass s-a considerat şi a fost considerat conştiinţa morală anti-nazistă, anti-totalitară a Germaniei, militând, în ţara lui şi pe scena intelectuală internaţională, pentru adevăr, moralitate şi responsabilitate.
Mărturisirea a precedat publicarea autobiografiei sale, "Descojind ceapa".

BBC vă invită la o dezbatere asupra "cazului Grass". Puteţi asculta:
• declaraţiile lui Günter Grass, "înainte" şi "după";
• ale jurnalistului şi prietenului său Ulrich Wickert, care l-a intervievat la postul german TV ARD, pe tema Waffen SS;
• ale Calcanului din romanul cu acelaşi nume, un peşte magic care ia parte la istoria omenirii, de la locuitul în peşteri şi până azi, mare expert în sfaturi socio-politice, morale, practice, un guru neobosit, cam ca însuşi Grass;
• în fine, ale invitaţilor ARENEI, Wiliam Totok, Helmuth Frauendorfer şi Ion Bogdan Lefter.

Un basm de Crăciun, creaţia de succes mondial a ilustratorului şi scriitorului englez Raymond Briggs.

O invitaţie în lumea unei formaţii care face parte din istoria muzicii: The Beatles.

Ascultaţi emisiunea Arena, realizată de Traian Ungureanu.

Miron Grindea şi-a cucerit statutul de personaj unic în literele londoneze. Până la moartea sa, în 1995, a izbutit sa editeze, decenii la rând o mică revistă literară cu mare panaş, ADAM.

În ADAM au fost publicate texte inedite semnate – într-o enumerare frugală - de Thomas Mann, Eliot, Cocteau, Picasso, Ezra Pound, Borges, Auden, Dylan Thomas, Beckett, Sartre. King’s College, una dintre cele mai prestigioase universităţi britanice, a fondat prelegerile anuale ADAM şi deţine, la ora actuală, cea mai mare parte a arhivei Grindea.

Recent, universitari, artişti şi muzicieni au luat parte la sărbătorirea Grindea organizată la King's College şi la lansarea unei antologii în două volume a scrierilor lui Grindea, îngrijite de nepoata sa, Rachel Lasserson.

Trăsăturile definitorii ale ADAM-ului, aşa cum l-a gândit Miron Grindea au fost: 1) ineditul, in ipostaze oricât de minuscule – text, poem, desen, bileţel, mărturie şi 2) calitatea artiştilor publicaţi sau analizaţi.

De altfel, Miron Grindea a trăit toată viaţa cu o muziciană: soţia lui, Carola.

În anii '30 a devenit gazetar literar; s-a căsătorit în 1936 şi în aceeaşi perioadă a preluat revista ADAM.

Dar – cum a ajuns ADAM una dintre cele mai longevive reviste culturale europene? Aventura internaţională a lui ADAM începe în 1939, când soţii Grindea fac o excursie în Occident, ajung, chiar în ziua în care Hitler atacă Polonia, la Londra şi decid să rămână aici.

Miron Grindea va lucra la BBC şi la Ministerul Informaţiilor, până la sfârşitul războiului, iar Carola Grindea – la secţia română a BBC-ului.

Grindea l-a cunoscut curând după sosirea la Londra pe preşedintele de atunci al PEN club-ului, H. G. Wells. I-a pus la dispoziţie revista pe care o deţinea, ca forum al scriitorilor refugiaţi. Şi el, şi Carola, au ajutat la organizarea Congresului Societăţii Internaţionale a Scriitorilor din ‘41.

ADAM-ul din România a devenit “ADAM International Review”, şi a pornit la Londra de la nr. 152.

A fost o continuitate generată de fapt de restricţiile britanice din vreme de război: guvernul nu acorda hârtie, la acea dată, nici unei publicaţii noi, dar era dispus să ajute gazete deja existente.

A fost "un omagiu adus Franţei umilite de regimul nazist", după cum explica Miron Grindea însuşi, care a rămas toată viaţa un francofil pasionat.

T.S. Eliot a fost unul dintre prietenii revistei şi a scris: "Misiunea de a perpetua cultura s-ar putea sa revină unui număr extrem de mic de oameni – şi nu neapărat dintre cei dotaţi cu toate avantajele lumeşti. Nu marile publicaţii de opinie, ci ziarele şi revistele mici şi obscure vor fi acelea care vor ţine în viaţă gândirea critică şi-i vor încuraja pe scriitorii talentaţi originali."

Cum a izbutit un imigrant să publice, cu fonduri infime, timp de peste 50 de ani, o revistă literară de calitate la Londra?

Nu marile publicaţii de opinie, ci ziarele şi revistele mici şi obscure vor fi acelea care vor ţine în viaţă gândirea critică şi-i vor încuraja pe scriitorii talentaţi originali.

T.S. Eliot

Grindea obişnuia să glumească zicând că singurul loc din Marea Britanie unde s-a simţit un outsider au fost pub-rile în care bei bere în picioare. Drept care Dylan Thomas, ca să-l pedepsească pentru atare barbarie, îl invita la un pub din Hammersmith, unde comanda – oroare! - vin pentru Miron şi – eveniment cu totul special - oranjadă pentru el însuşi.

Editorul John Calder a evocat, în THE GUARDIAN, devotamentul faţă de literatură dar şi pitorescul personalităţii lui Grindea: "Editorii care îi apreciau eforturile şi pe care îi vizita au învăţat, cu timpul, să nu-l lase singur în birouri, căci riscau să-şi încarce nota de plata la telefon cu convorbiri în străinătate. "

"Era abil şi plăcut, întotdeauna pus la patru ace, entuziast, umil cu exagerare dar, mai cu seama, mereu plin de proiecte şi idei. Tot ce făcea - făcea pentru artă, încarnată în Adam, căruia i-a conferit aerul unui jurnal literar din vremuri de altă dată, poate de pe timpul fraţilor Goncourt, elitist şi preocupat cu precădere de stil şi rafinamentul scriiturii" - scria John Calder.

La sfârşitul anilor '60, Carola Grindea a devenit profesoară de pian la prestigioasa Guildhall School of Music. Şi a observat că, pentru mulţi studenţi, cântatul la pian era însoţit de tensiune, care devenea, adesea, durere.

Carola Grindea a inventat o tehnică specială de relaxare, care-i poartă numele, a publicat mai multe lucrări şi a condus un institut londonez specializat.

Ionuţ Iamandi a încercat să explice confuzia legată de cele mai mari talente ale lumii şahului într-un moment în care mai mulţi pretindeau în acelaşi timp că deţin titlul de campion mondial.

Ascultaţi emisiunea Arena realizată de Ionuţ Iamandi.

Boris Vian s-a jucat cu viaţa aşa cum alţii joacă la Bursă. S-a jucat de-a şoarecele cu pisica, în "Spuma Zilelor", în licăririle speranţei, la fel cum se juca cu trompeta.

Romancier, dramaturg, poet şi muzician, influenţat iniţial de suprarealism, Kafka şi science-fiction, Boris Vian sfidează în operele sale valorile şi autoritatea lumii adulte şi satirizează necruţător instituţiile sociale şi politice.

La începutul anilor 70’ în cadrul rubricii „Cu cărţile pe faţă”, Dorian Galor i-a adus acest omagiu lui Boris Vian, care s-a stins din viaţă în 1959 la vârsta de 39 de ani, fără să fi făcut niciodată vreo concesie constrângerilor de orice fel, care şi-a trăit din plin tinereţea, insolent şi tandru, feroce pentru imbecili şi ipocriţi, generos şi tinzând spre singurul ideal pentru care un om cu capul pe umeri merită să trăiască, şi poate chiar să-şi permită a muri, fericirea pe acest pământ.

'Dumnezeu m-a sărutat pe gât', spunea Luciano Pavarotti referindu-se la norocul de a fi fost înzestrat cu una dintre cele mai frumoase voci de tenor din istorie.

Născut la Modena, în nordul Italiei în 1935, Luciano Pavarotti a oscilat între pasiunea pentru muzică şi cea pentru fotbal.

Dar în 1955 corul din Modena, din care făcea parte împreună cu tatăl lui, a câştigat premiul întâi la Festivalul Internaţional de la Llangollen, din Ţara Galilor.

După acest prim succes i-a întrebat pe părinţi dacă ar fi potrivit să se dedice unei cariere muzicale: "Mama hotăra întotdeauna şi ea a spus: îl trimitem să studieze."

"După şase ani de studiu", povestea ani mai târziu tenorul, "am câştigat primul concurs la radio. Premiul era să cânt într-o operă, iar eu am ales Boema!".
Boema de Puccini, a fost primul său mare succes internaţional: la Opera Covent Garden din Londra, în 1963.

"Dar după un deceniu de spectacole sublime, opera de mare clasă a fost înlocuită cu opera populară, vocea lui şi-a pierdut rafinamentul şi marele om a căzut victimă propriului succes", comenta ziarul britanic duminical The Observer în necrologul lui Luciano Pavarotti.

Comentariul se referă la experimentele legendarului tenor cu alte genuri muzicale, precum pop şi rock, şi la faptul că a continuat să cânte până la o vârstă foarte înaintată, când vocea lui devenise o umbră a ceea ce fusese cândva.

Dar fani şi critici deopotrivă sunt de acord că Luciano Pavarotti a fost unul dintre cei mai mari tenori ai tuturor timpurilor.

În 1975 când a decedat, Şostakovici a fost elogiat în Pravda ca „fiu credinicos al Partidului Comunist, artist al poporului, erou al muncii socialiste, membru al Sovietului suprem”, pe scurt a fost salutat ca un erou naţional.

Patru ani mai târziu însă, un muzicolog rus fugit din URSS, Solomon Volkov, publica în Occident o carte de memorii, care, spunea el, îi fuseseră dictate chiar de Şostakovici şi care zugrăveau un portret al compozitorului cu totul diferit de cel oficial.

Cartea a fost caratcterizată de Moscova drept un fals grosolan, dar ea a provocat o mare polemică în occident.

În acest documentar Delia Radu trece în revistă viaţa şi cariera lui Dmitri Şostacovici fricţiunile sale cu Stalin şi cu regimul comunist, teama sa că va fi arestat şi trimis în Gulag, punerea sa la index dar şi „reabilitarea” sa profesională, şi opoziţia interioară care l-a ajutat să supravieţuiască într-un regim comunist totalitar.