BBCRomanian.com

E sâmbătă după-amiază, afară sunt 33 de grade, aşa că m-am oprit la o micuţă cafenea de pe Avenida Paulista, unul din principalele bulevarde ale oraşului Sao Paulo, ca să beau un suc de trestie de zahăr, o băutură tradiţională în Brazilia.

Vânzătoarea ia tulpina de trestie de zahăr şi o introduce într-un fel de storcător de fructe din care iese un suc galben-verzui. E ca un fel de sirop de zahăr, foarte dulce, şi, bineînţeles, răcoritor, ceea ce e cel mai important pe o asemenea căldură.

De mai bine de treizeci de ani, maşinile brazilienilor folosesc drept combustibil etanolul - adică alcoolul etilic obţinut din sucul de trestie de zahăr.

Încă din 1925 brazilienii au folosit etanolul ca aditiv pentru benzină. Însă ideea transformării lui într-un substitut al benzinei a apărut 50 de ani mai târziu, pe vremea dictaturii militare, care a lansat programul numit Pro-Alcool.

"Ideea de la care s-a plecat a fost reducerea importurilor de petrol", spune profesorul doctor Jose Goldemberg, fost ministru al mediului în Statul Sao Paulo şi unul dintre susţinătorii programului Pro-Alcool.

În urmă cu 30 de ani Brazilia exporta de 10 miliarde de dolari, din care cheltuia jumătate pe importurile de petrol.

În 1973, când a avut loc prima criză a petrolului, guvernul militar a decis să reducă dependenţa de petrolul importat şi să dezvolte o sursă alternativă combustibil: etanolul produs din trestia de zahăr.

"La vremea respectivă, pentru guvern a primat interesul economic. Pentru producătorii de zahăr a apărut posibilitatea unei noi afaceri: etanolul", spune Jose Goldemberg.

Însă cei care au fondat programul, printre care şi profesorul Goldemberg, au realizat că, spre deosebire de combustibilii fosili, adică benzina sau motorina, etanolul era un combustibil regenerabil...deci mai puţin poluant.

Ca să văd la faţa locului cum se obţine etanolul din trestia de zahăr, am vizitat o plantaţie din nordul statului Sao Paulo.

Sao Jose do Rio Preto e un orăşel cu 400 de mii de locuitori, situat la aproximativ 450 de kilometri nordvest de Sao Paulo, aproape de graniţa cu statul Minas Gerais.

În regiune, principala cultură e trestia de zahăr, îmi spune şoferul maşinii care mă duce la fabrica de etanol Moema.

De altfel, pot vedea asta cu ochii mei, pentru că în stânga şi în dreapta drumului se întind lanuri nesfârşite de trestie de zahăr.

De cele mai multe ori plantaţiile au propria staţie de producere a etanolului, "a usina", cum o numesc localnicii.

Primul lucru pe care îl remarc când cobor din maşină e căldura sufocantă. Nu e încă ora prânzului, însă afară sunt deja în jur de 35 de grade, o căldură umedă, greu de suportat.

Deşi e ocupat până peste cap fiindcă tocmai a început perioada de recoltare, directorul Marcelo de Amorim Biagi mă întâmpină cu amabilitate, o trăsătură care pare să-i definească pe brazilieni.

După un pahar cu apă de la gheaţă şi câteva informaţii privind activitatea plantaţiei şi a fabricii, mă încredinţează directorului agricol, Aloisio Meloni.

Ghidul nostru aici, la fabrica de etanol Moema, ne conduce pe plantaţia de trestie de zahăr. Arată cam ca un lan de porumb, dar mult mai des, iar plantele sunt mult mai înalte. Au peste 2 metri şi jumătate înălţime, cu frunze lungi şi subţiri.

Zahărul se găseşte în tulpina lemnoasă a plantei. Aceasta e partea care e recoltată, în timp ce frunzele sunt aruncate.

Aceasta este o parte a plantaţiei în care recoltarea se face mecanizat cu un fel de combine enorme, pe lângă care merg camioanele în care e încărcată trestia recoltată.

Plantaţia de trestie de zahăr a fabricii Moema se întinde pe aproape 70 de mii de hectare. recoltarea se face jumătate manual, jumătate mecanizat.

Acolo unde terenul este plan, recoltarea se face mecanizat, cu combine, în timp ce acolo unde terenul e înclinat sau accidentat, e preferată recoltarea manuală, îmi explică Aloisio, directorul agricol.

Combinele retează vârful plantei, înlătură frunzele şi recoltează numai tulpina, care e tăiată în bucăţele mici de cca 20 de cm.

Tulpina plantei e de fapt cea care conţine zahărul şi pentru a mă convinge de acest lucru, Aloisio desface o bucăţică de trestie de zahăr şi îmi dă să gust.

Acum e abia începutul perioadei de recoltare a trestiei de zahăr şi trestia conţine încă multă apă.

În iulie şi august, însă, urmează o perioadă secetoasă, în care apa se evaporă şi zahărul se concentrează în tulpină, care devine dulce ca mierea.

Însoţită de Aloisio merg să văd o altă parte a plantaţiei, unde recoltarea se face manual, cu nişte cuţite enorme.

Pentru a face mai uşoară recoltarea manuală, pe porţiunea respectivă de plantaţie se provoacă un incendiu controlat, în urma căruia sunt arse numai frunzele. Acestea îi pot răni pe tăietori, şi pot adăposti vietăţi periculoase, cum ar cobrele.

Solul roşiatic al plantaţiei e plin de cenuşă, iar tulpinile sunt negre din cauza focului. În interior însă sunt neatinse, iar calitatea zahărului e nealterată.

Trestia arsă trebuie dusă în 48 de ore la fabrica, altfel intră în proces de alterare.

Mai mulţi bărbaţi şi câteva femei cu feţele înnegrite de soare şi cenuşa de pe câmp retează cu mişcări scurte şi ferme de cuţit tulpinile de trestie.

După ce îndepărtează vârful şi frunzele, stivuiesc trestia tăiată în grămezi înalte, ordonate în şiruri lungi. Toţi poartă ochelari de protecţie, mănuşi şi nişte apărători pentru gambe.

Mă apropii de unul dintre tăietori şi îl întreb cum îl cheamă. Aflu că se numeşte Joao Timor do Filho.

Îmi spune că e o muncă grea, dar având în vedere că vine din statul Paraiba, unde rata şomajului e foarte ridicată, nu se poate plânge.

La Moema câştigă destul de bine, în jur de 500-600 de reali pe lună, adică în jur de 300 de dolari.

Un tăietor cu experienţă, care a lucrat mai mulţi ani pe plantaţie, poate câştiga dublu şi chiar mai ult, adică în jur de 600 de dolari pe lună.

Aloisio îmi spune că, în decembrie şi ianuarie, după ce se termină perioada de recoltare, mulţi dintre tăietori rămân pe plantaţie la alte munci, cum ar fi replantarea suprafeţelor pe care trestia nu mai dă un randament foarte mare.

Majoritatea lucrătorilor sunt muncitori sezonieri - vin din nordestul Braziliei, o zonă extrem de săracă, unde e greu să găseşti de lucru. În statul Sao Paulo, unde se află mai bine de jumătate din cele 500 de fabrici de zahăr din întreaga Brazilie, sezonul ţine din ianuarie, când începe plantarea trestiei, şi se termină în decembrie, când se încheie recoltarea.

Pe drumul de întoarcere, Aloisio îmi povesteşte câte ceva despre viaţa acestor oameni.

Stau cu chirie mai mulţi la un loc, uneori chiar zece într-o casă mică, şi se gospodăresc cu rândul.

Joăo tăietorul îmi spusese deja că ziua lui de muncă începe la 3 dimineaţa, când se scoală ca să gătească pentru tovarăşii lui. La ora 5 pleacă la lucru, fiindcă e mai bine pe răcoare. Munca o termină la ora 4 după-amiaza.

Munca grea şi condiţiile precare în care trăiesc tăietorii de trestie sunt adeseori subiect de prima pagină pentru ziarele braziliene.

Aloisio îmi spune că la usina Moema există asistenţi sociali special angajaţi pentru a verifica condiţiile în care trăiesc lucrătorii.

Tăietorii primesc gratuit din partea companiei, pe lângă echipamentul de lucru impus prin lege şi un pat şi o saltea, ca să nu doarmă pe jos.

Usina Moema e printre cele mai mari fabrici de zahăr din ţară, aşa că probabil şi condiţiile de muncă sunt mai bune decât în alte părţi.

La Moema, ca în majoritatea cazurilor în Brazilia, producţia de zahăr şi de etanol merg împreună. De ce, îmi explică Marcelo, directorul uzinei.

"Într-o fabrică de etanol, tot sucul rezultat din trestia de zahăr e folosit pentru producerea alcoolului. La o fabrică de zahăr, melasa rezultată poate fi folosită pentru a produce etanol."

Aşa că în Brazilia fiecare fabrică de zahăr are alături şi una de etanol, aşa cum urmează să văd şi la Moema.

E ora 4 după-amiaza şi soarele arde îngrozitor. Vizita mea pe plantaţie s-a încheiat. Mă îndrept acum spre fabrica de etanol.

Mă însoţesc Roberto şi Junior, doi dintre inginerii fabricii. Am primit o cască de protecţie, aşa cum poartă toată lumea aici, în zona industrială.

În jurul meu, pretutindeni, rezervoare şi o mulţime de conducte. Arată ca o rafinărie.

Camioanele cu trestia recoltată sunt descărcate cu ajutorul unei macarale cu cârlige enorme.

Încărcătura e răsturnată într-un rezervor imens, şi ajunge apoi pe o bandă rulantă, care o transportă spre presele unde urmează să fie zdrobită pentru a se extrage sucul de zahăr.

După descărcare, trestia tăiată manual, care a fost arsă în prealabil, trebuie spălată şi de aceea e trecută printr-o perdea deasă de apă.

După ce e spălată, trestia e zdrobită pentru a desface fibrele, astfel încât extragerea sucului să fie mai uşoară şi cât mai completă.

O bandă rulantă poartă bucăţile de trestie spre nişte prese enorme, care o strivesc pentru a extrage sucul.

Trestia e trecută de şase ori prin aceste prese enorme. E un proces care se aseamănă cu spălatul rufelor, îmi explică Roberto.

Trestia e înmuiată, apoi stoarsă bine pentru a scoate sucul, apoi din nou înmuiată şi din nou stoarsă, şi tot aşa.

Ar putea fi extras chiar mai mult, dar ar fi nevoie de un consum mai mare de energie, ceea ce ar face mai puţin rentabil întregul proces.

Ceea ce rămâne după extragerea sucului este fibra lemnoasă zdrobită, numită borhot.

Acesta e folosit drept combustibil, fiind ars în cuptoare pentru a se obţine energie folosită apoi în fabrică.

Jumătate din sucul obţinut, cel cu concentraţia cea mai mare de zahăr, e folosit pentru producerea zahărului.

Jumătatea cealaltă, mai diluată, e folosit pentru etanol. Dintr-un hectar de trestie se obţin în medie 7 mii de litri de etanol.

Împreună cu inginerii care mă însoţesc mă îndrept spre zona de distilare.

Sucul obţinut prin stoarcere e amestecat cu fermenţi şi supus unui proces de fermentaţie care durează între 8 şi 9 ore.

De jur împrejur sunt nişte rezervoare enorme. Mi se spune că sunt centrifugele în care soluţia este separată de fermenţi.

Lichidul obţinut este transportat apoi către coloanele în care are loc distilarea propriu-zisă.

Îndrăznesc să mă aplec deasupra uneia dintre centrifuge pentru a privi înăuntru. Nu văd nimic, însă simt un miros puternic de alcool fermetat.

Procesul e oarecum asemănător cu cel prin care se produc berea şi vinul. Însă datorită fermenţilor folosiţi, alcoolul obţinut aici e complet diferit ... aşa că nu încerc să gust.

Ultima fază a producerii etanolului se desfăşoară în coloanele de distilare.

Lichidul obţinut prin fermetaţie intră în prima coloană de distilare, unde e separat de vinasă - un lichid rezidual cu o concentraţie mare de săruri. Etanolul obţinut aici are o concentraţie de 50%.

După aceea este introdus în a doua coloană, unde procesul se repetă. Aici se obţine etanolul cu o concentraţie de 96%, care e vândut în benzinării drept carburant.

În a treia coloană se obţine etanolul pur, cu o concentraţie de 99%, care se adaugă drept aditiv la benzină.

În Brazilia, aproape jumătate din combustibilul folosit pentru transport e etanol, iar restul e benzină amestecată cu etanol în proporţie de 23%.

La aproape jumătate de preţ faţă de benzină, etanolul a înlocuit deja 40% din cantitatea de benzină consumată pe piaţă.

Deşi până acum piaţa braziliană a înghiţit cea mai mare parte din producţia internă de etanol, Brazilia şi-a propus ca în mai puţin de douăzeci de ani să înlocuiască cu etanol o zecime din consumul mondial de benzină.

Iar cererea de etanol, considerat un combustibil curat, ecologic, e tot mai mare, mai cu seamă pe fondul îngrijorărilor privind efectele încălzirii globale.

În aceste condiţii, pentru a obţine o productivitate cât mai mare, Brazilia investeşte tot mai mult în cercetare.

Piracicaba este un orăşel situat la aproximativ 180 de km nordest de Sao Paulo, în mijlocul culturilor de trestie de zahăr.

Aici se află unul din numeroasele puncte de cercetare ale Centrului de studii asupra trestiei de zahăr, care funcţionează pe lângă Institutul Agronomic din Campinas, unul din cele mai cunoscute şi mai importante pe plan mondial în acest domeniu.

La staţiunea experimentală, la umbra trestiei de zahăr înalte de peste doi metri, stau de vorbă cu Raffaella Rossetto, director la centrul de cercetare.

" O varietate nouă, mai bună de trestie trebuie sa producă mai mult la hectar si de mai buna calitate, adica să aibă o concentratie mai mare de zahăr şi sa reziste mai bine la boli si daunatori."

Cercetătorii încearcă să obţină şi soiuri de trestie destinate special producerii de etanol...specii care nu mai trebuie să aibă un conţinut ridicat de zaharoză, ca în cazul trestiei folosite pentru producerea zahărului.

Început în urmă cu mai bine de treizeci de ani, programul de promovare a etanolului pare să se bucure în continuare de succes în Brazilia.

"În general, brazilienii consideră programul de promovare a etanolului drept un lucru bun. Are un impact pozitiv asupra economiei : a creat locuri de muncă. Din 100 de persoane, 7 lucrează în industria etanolului.

Multe oraşe din provincie au renăscut odată cu progresul adus de industria prelucrării trestiei de zahar. În plus, etanolul poluează mai puţin. Iar pentru consumatori e un lucru bun - e ieftin şi dă putere motorului. "

Într-o emisiune viitoare vom vedea cum s-a adaptat industria auto din Brazilia la utilizarea etanolului drept combustibil şi care sunt avantajele, dar şi temerile pe care le provoacă interesul stârnit de experienţa braziliană în producerea etanolului.