Petru Clej

	Francois Fillon va trebui să execute ordinele lui Nicolas Sarkozy

Este inutil să spunem că va fi un preşedinte-jucător, deoarece acesta este rolul pe care i-l rezervă Constituţia celei de-a cincea Republici Franceze, chiar dacă în text preşedintele este calificat drept "arbitru".

Nicolas Sarkozy va însă un preşedinte implicat, nu unul distant, olimpian aşa cum au fost predecesorii săi în funcţie, Charles de Gaulle, Georges Pompidou, Valery Giscard d'Estaing, Francois Mitterrand sau, parţial, Jacques Chirac.

Presa îl numeşte pe noul preşedinte "directorul executiv al Franţei", datorită atitudinii sale manageriale, de a cere rezultate concrete subordonaţilor săi.

Numirea lui Francois Fillon în funcţia de prim ministru este un exemplu în acest sens.

Noul premier este fostul său şef de campanie electorală şi a dovedit o loialitate necpndiţionată.

Mai mult, Francois Fillon a scris într-o carte publicatî în 2006 că este în favoarea "prezidenţializării" regimului, în care premierul devine un simplu executant al ordinelor preşedintelui.

Lovitura de stat permanentă

Dar ce spune Constituţia, adoptată la ordinele generalului De Gaulle în 1958?

	Cei şase preşedinţi ai celei de-a cincea Republici

Nu numai că Preşedintele numeşte şi revocă prim ministrul fără aprobarea parlamentului, dar el prezidează şedinţele de cabinet.

Sub regimul celei de-a cincea Republici preşedintele dizolvă Adunarea Naţională după simpla consultare a premierului şi preşedinţilor celor două camere.

O astfel de dizolvare s-a produs în 1968 (De Gaulle), 1981 şi 1988 (Mitterrand) şi 1997 (Chirac).

Preşedintele mai poate supune proiecte de legi referendumului, este capul armatei şi face multe numiri de demnitari şi funcţionari publici inclusiv magistraţi şi membri ai Consiliului Constituţional.

Francois Mitterrand a publicat în 1964 un eseu intitulat "Lovitura de stat permanentă" în care descria sistemul instituţional al celei de-a cincea Republici, sub preşedintele Charles De Gaulle.

Devenit preşedinte - cel mai longeviv din istoria Franţei, 1981 - 1995, şi cel mai longeviv şef de stat după Napoleon al II-lea, în a doua jumătate a secolului XIX - Francois Mitterrand a uzat, unii ar spune a abuzat, de prerogativele pe care el însuşi le criticase.

Coabitarea - o excepţie

Atunci de ce i se spune acestui regim "semiprezidenţial"? Pentru că, spre deosebire de Statele Unite şi Cipru (singura republică prezidenţială din Europa) în Franţa există postul de prim ministru, iar acesta răspunde politic nu numai în faţa preşedintelui, ci şi în faţa Adunării Naţionale care-l poate destitui prin moţiune de cenzură.

	Charles de Gaulle - părintele celei de-a cincea Republici

Termenul "semiprezidenţial" nu este înscris în nicio constituţie, deoarece este o noţiune de drept constituţional, la drept vorbind destul de imprecisă, care se poate modifica prin practică.

Regimurile din Portugalia şi Finlanda sunt în teorie oarecum asemănătoare cu cel din Franţa, dar prin dispariţia unor preşedinţi autoritari (Ramalho Eanes respectiv Urko Kekkonen) cele două ţări s-au parlamentarizat.

De altfel, la summiturile Uniunii Europene doar Franţa era reprezentată până de curând de preşedinte, celelalte ţări fiind reprezentate de prim ministru.

Recent a mai apărut o excepţie: România, reprezentată şi de preşedinte şi de prim ministru.

Există însă situaţii în care şi sistemul francez tinde să se parlamentarizeze, şi anume în timpul "coabitării".

Situaţia în care un preşedinte de o anumită culaorae politică coabitează cu un premier de o altă culoare a intervenit de trei ori: 1986 - 1988 (Mitterrand - Chirac), 1993 - 1995 (Mitterrand - Balladur) şi 1997 - 2002 (Chirac - Jospin).

În aceste perioade, mai ales în politica internă, premierul deţine ascendentul, bazându-se pe o majoritate în Adunarea Naţională.

În perioadele de coabitare, preşedintele nu poate decât să se opună în mod indirect intenţiilor majorităţii parlamentare, rămânând doar cu "domeniul rezervat" politica externă şi apărarea.

Este de reţinut însă că la sfârşitul perioadelor de coabitare, toţi cei trei premieri au fost învinşi în alegerile prezidenţiale care au urmat.

Prerogative importante

Pentru a evita perioadele de coabitare, mandatul prezidenţial a fost scurtat de la şapte la cinci ani, pentru a coincide cu mandatul Adunării Naţionale, iar alegerile prezidenţiale şi cele parlamentare au loc în acelaşi an.

	Preşedintele Sarkozy face jogging pe treptele Palatului Elysee

În 2002, re-alegerea preşedintelui Jacques Chirac a fost urmată la scurt timp de victoria partidului UMP de centru dreapta în alegeri.

În 2007, UMP este din nou favorită la parlamentare, deoarece alegătorii preferă să-i ofere preşedintelui noul ales, Nicolas Sarkozy, o majoritate parlamentară pentru a-şi îndeplini promisiunile, ceea ce nu înseamnă că o victorie a stângii la parlamentare este complet exclusă.

Aşadar regimul semiprezidenţial din Franţa se bazează pe nişte prerogative foarte puternice ale preşedintelui Republicii, dar şi pe scrutinul majoritar uninominal cu două tururi pentru alegerea Adunării Naţionale, care duce la o bipolarizare strictă, chiar rigidă a vieţii politice.

Preşedintele celei de-a cincea Republici Franceze se bucură de puteri pe care niciun şef de stat din Uniunea Europeană nu le are.

Se spunea că după Charles de Gaulle, omul pentru care a fost croită constituţia din 1958, niciun alt preşedinte nu va intra în aceste haine care-i i-ar fi fost, chipurile, prea mari.

Dar toţi cei care i-au urmat au uzat şi uneori abuzat de aceste prerogative şi nu există niciun motiv să se creadă că Nicolas Sarkozy nu va face la fel, deşi comportamentul său public nu va fi probabil acela de "monarh republican" cum a mai fost denumit preşedintele sub cea de-a cincea Republică Franceză.