Oana Lungescu corespondent BBC la Bruxelles

După interminabile săptămâni de rece cenuşiu, la Bruxelles a ieşit în sfârşit soarele. Schimbarea vremii a coincis cu ritualul de primăvară al liderilor europeni, cunoscut îndeobşte ca "summitul economic."

Era soare la Lisabona acum şase ani, când aproape aceiaşi lideri au promis solemn că până în 2010, Uniunea Europeană va depăşi Statele Unite, devenind economia cea mai competitivă din lume.

Între timp, nici unul dintre ei nu mai pomeneşte de 2010, decalajul faţă de americani a rămas acelasi, universităţile din India produc mai mulţi absolventi în ştiinţe decât cele europene, iar chinezii îşi văd liniştiţi de treabă.

"Noul protecţionism"

Dar poate că-i cerem Uniunii Europene prea mult. Majoritatea pârghiilor economice ramân în mâinile guvernelor naţionale, care îşi amintesc de Bruxelles mai ales atunci când caută un ţap ispăşitor. Un ritual care nu se petrece numai primăvara.

Chiar şi noile ţări membre, printre cele mai competitive din Europa, se feresc acum de obiective prea detaliate. Ce sens are, îmi spunea un ambasador din estul Europei, să ne angajăm solemn că vom găsi un loc de muncă pentru orice tânăr de 22 ani în decurs de 100 de zile şi că 8 % din resursele noastre de energie vor proveni din bio-masă, numai ca să le explicăm oamenilor peste trei ani de ce nu ne-am putut respecta promisiunile?

Mai bine ne-am ocupa de noul protecţionism care ameninţă piaţa comună, îndemna ambasadorul, amintind de încercarile guvernelor Franţei şi Spaniei de a bloca preluarea unor mari companii de energie de către vecinii din Italia sau Germania.

Rezultatul? Angajamentele detaliate de care vorbea au fost înscrise cu grijă în concluziile summit-ului, in timp ce liderii au evitat cu aceeaşi grijă orice fel de discuţie privind protecţionismul.

Paradoxul francez

"Am fost şocat să aud un francez vorbind engleza", a explicat Jacques Chirac, care vorbeşte el însuşi foarte bine limba lui Shakespeare.

"Engleza e limba afacerilor," a replicat domnul Seilliere. Cei doi nu s-au înţeles niciodata prea bine, poate şi datorită prieteniei din tinereţe a lui Seilliere cu fostul premier socialist Lionel Jospin (alături de care a şi cântat, se pare, în aceeaşi orchestră de jazz.)

Ernest-Antoine Seilliere, aristocrat cu simpatii socialiste, e un personaj la fel de paradoxal ca Franţa -- declarativ opusă globalizării, dar primind în acelaşi timp unul din cele mai ridicate procente de investiţii străine din Europa.

Descendent al unei dinastii familiale care şi-a făcut averea în siderurgie, baronul Seilliere e fost diplomat şi fost şef al patronatului francez. El administrează holdingul multi-milionar al familiei ce acopera o gama imensă de sectoare, toate orientate spre viitor -- de la finanţe la telecomunicaţii.

Anul trecut, când l-am intervievat pentru BBC în ajunul negocierilor de la Organizaţia Mondială a Comerţului, domnul Seilliere a lansat un avertisment clar privind primejdiile protecţionismului agricol francez -- desigur vorbind englezeşte.

În biroul lui parizian, de o opulenţă discretă, m-au frapat nu atât portretele de familie, ci operele de artă modernă: un imens tablou în culori vii al unui artist ungar şi pe birou, o sculptură de britanicul Barry Flanagam -- un iepure de bronz ridicat pe picioarele din spate, ţinând la ochi... o puşcă.

Ghici cine vine la cină?

	Benita Ferrero Waldner

La orice reuniune europeană, cele mai importante discuţii au loc la dineu. Dineul miniştrilor de externe (care manâncă separat de şefii de guverne şi state) avea un meniu copios, potrivit invitaţiei preşedinţiei austriace a UE: "extinderea şi viitorul Europei."

Dar, din partea Comisiei Europene n-a fost invitat Olli Rehn, comisarul pentru extindere, ci Benita Ferrero-Waldner, care se ocupăa de relaţii externe. Domnului Rehn i s-a oferit în schimb un loc la masa colaboratorilor miniştrilor în camera de alături şi posibilitatea să intervină când vine vorba de extindere -- o invitaţie pe care a refuzat-o.

E adevărat că Benita Ferrero-Waldner participă în mod regulat la reuniunile miniştrilor de externe, dar absenţa lui Olli Rehn a suscitat multe întrebări. Era chiar aşa de greu să mai pună un tacâm la masă, se întreba un oficial apropiat domnului Rehn?

Olli Rehn a rămas pe dinafară

	Pentru Olli Rehn nu a fost pus tacâm la masa miniştrilor de externe

Oare extinderea nu mai face parte din viitorul Europei, se întrebau la rândul lor ziariştii din fosta Iugoslavie?

Reacţia lui Olli Rehn a fost enigmatică. Spunând că a primit asigurări că la dineu nu se va discuta în mod expres extinderea, comisarul finlandez a adaugat cu un zâmbet: "Nu mă simt vizat personal şi pot să spun doar că ador Orchestra Filarmonica din Viena."

Dat fiind că pasiunea domnului Rehn e mai curând fotbalul, decât muzica simfonică, unii cred că el se referea indirect la o deconcertare a preşedinţiei austriace cu partenerii săi instituţionali. Pe scurt, Olli Rehn s-a cam supărat.

Graniţele Europei

În cele din urmă, se pare că discuţia a fost destul de dezlânată. De aceea, e nevoie ca miniştrii de externe să se mai întâlnească într-un week-end în aprilie sau mai, pentru a pregăti mai bine o discuţie despre viitorul Europei la summitul din iunie.

Austria s-a oferit sa găzduiască întâlnirea, fie la o mănăstire fie la un castel. "Franţa a sugerat ca întâlnirea să aibă loc la Lourdes, doar-doar se petrece un miracol," a glumit ministrul de externe al Cehiei, Cyril Svoboda, referindu-se la improbabila revenire din morţi a constituţiei europene.

Franţa şi Olanda, ţările unde alegătorii au respins constituţia, au dat din nou vina pe extindere. "Una dintre întrebările puse de europeni e dacă n-ar trebui să fixăm graniţe pentru Uniunea Europeana", declara ministrul de externe al Olandei, Ben Bot.

"Capacitatea Uniunii Europene de a absorbi noi membri ar trebui definită printre alţii şi de opinia publică," a punctat omologul său din Franţa, Philippe Douste-Blazy.

România şi Bulgaria au prins trenul aderării

Mihai-Răzvan Ungureanu s-a arătat suprins de rapiditatea cu care s-a acutizat dezbaterea privind graniţele Europei, spunând: "Rare sunt subiectele care sa fi devenit urgenţe în câteva luni -- această temă ne prinde din urmă."

Mai greu le-a fost ziariştilor să-l prindă din urmă pe ministru, nu pentru că acesta n-ar fi fost gata de dialog, ci datorită cârjelor în care se deplasează cu greu ca urmare a uni accident de ski (la fel ca şi premierul Slovaciei, Mikulas Dzurinda, care a alternat între cârje şi fotoliu rulant).

În cele din urmă, întâlnirea a avut loc nu în sala de presă românească de la subsol, ci la un etaj superior al clădirii Consiliului UE, unde îi era mai uşor ministrului să acceadă.

Etajele superioare sunt deschise presei doar în timpul reuniunilor la vârf, şi e mai bine aşa. Căci operele de artă expuse aici, spre deosebire de cele din colecţia Seilliere, sunt deprimante -- o serie de piramide cvasi-babilonice în tonuri cafenii sau o carcasă de lemn semanând cu o uriaşă cămaşă de forţă.

Aderarea la Uniunea Europeană va avea şi ea aspectele ei deprimante, restrictive sau chiar plictisitoare. Dar România şi Bulgaria au ajuns totuşi pe ultima linie dreaptă, mai pe picioare, mai în cârje. La următorul summit european din iunie, ele vor primi probabil confirmarea aderării la 1 ianuarie 2007. Şansele sunt de 90 la sută, îmi spunea un diplomat european, dar mai e timp de surprize.

Pentru rubrica doamnei Lungescu nu am decât două cuvinte: standing ovation ! Nu este cu nimic mai prejos decât oricare dintre corespondenţii BBC-ului, fie ei Carolyne Wyatt sau Nick Thorpe. Am ascultat-o de asemenea şi pe BBC Radio4, la rubrica 'From our own correspondent'. Nu vreau să spun platitudini, gen rămas mut de admiraţie, pur şi simplu îmi exprim respectul pentru profesionalismul unui om care-şi face meseria cu pricepere şi, în cazul de faţă, talent. Un proces verbal poate să facă orice secretară, iar adesea reportajele făcute de presa română pe subiectele europene nu trec cu mult de o sinteză a dosarelor de presa...în cazurile cele mai fericite. Lucrând în instituţiile europene de câţiva ani, ştiu că nu e un subiect uşor de acoperit. Empatia, concizia, expresivitatea şi spiritul de observatie al Oanei Lungescu, altfel deloc excepţionale în rândurile jurnaliştilor europeni, rămân însă o voce izolată în media românească.
David Seder, Luxemburg

Inexplicabil? Din nou, o femeie - profesionist de elită, e adevărat, are curajul să arate românilor câteva din aspectele mai puţin atractive ale "raiului european". Ilustrează odată în plus părerea că românii nu vor muri de foame, frig sau inundaţii ci din lipsă de informaţie sau ignorarea acesteia. În secolul XXI un cetăţean neinformat este o victimă sigură. Politicienii care supraveghează destinul României ar trebui să ia aminte la clopoţelul din vocea Oanei Lungescu care spune "Treziţi-vă la realitate". Dar, câţi dintre cei care ar trebui să fie interesaţi, citesc sau ascultă BBC-ul?
Felicitari, mulţumesc mult şi contează pe mine.
Prof.Dr.M.Cazacu, Cluj