Americanii au început să îşi dea seama cât de săraci sunt unii dintre compatrioţii lor după uraganul Katrina

E ora 8 dimineaţa, într-o cantină a săracilor din oraşul Charleston, modesta capitală a unuia din cele mai rurale state ale Americii. Printre cei veniţi să mănânce de dimineaţă se află Şi Mary, născută şi crescută în Virginia de Vest.

"Ca să o spunem pe cea dreaptă, nu mă prea descurc cu banii. Uneori stau acasă", spune Mary "şi îl las pe băiatul să vină aici o dată pe lună, iar când vine el, îmi aduce şi mie ceva de mâncare, ca să am ce pune în gură."

Mary e pensionară, dar mulţi din jurul ei muncesc. Dar cei care angajează trebuie să le plătească asigurare de sănătate şi alte asigurări asemănătoare, dacă e vorba de normă întreagă, aşa că locuri de muncă de acest fel nu se prea găsesc.

Ca să se economisească bani, slujbele oferite înseamnă adesea o normă redusă. Judi Teal, care răspunde de programul "Micul-dejun Gratuit" spune că în ultimii câţiva ani a început să se practice metoda locurilor de muncă cu 20, 30 de ore pe săptămână, nu 40 - tocmai pentru a nu oferi asigurări sociale şi de sănătate.

"Aşadar, dacă trebuie să îţi plăteşti singur asigurarea de sănătate, să plăteşti chiria, să îţi cumperi de mâncare, ajută să primeşti să primeşti o masă sau două gratis", spune Judi Teal.

Şi a văzut mulţi bărbaţi, aflaţi la o vârstă la care sunt apţi de muncă, venind să mănânce de dimineaţă fără nici un ban, fiecare cu istoria lui plină de amărăciune.

"Nu câştigi destui bani să trăieşti, să îţi plăteşti asigurarea de maşină şi rata la maşină şi rata la casă, fiindcă în ţara asta nu sunt destule slujbe plătite îndeajuns de bine ca să poţi face ceva cu banii", spune un astfel de bărbat, pe care îl cheamă Frank.

Un altul zice: "locul ăsta e o binecuvântare, fiindcă fără el, n-aş pune nimic în gură. Simplu ca bună ziua. Sunt furios pe guvern. Uitaţi-vă câte milioane se trimit în Irak. Milioane şi milioane să le repună pe picioare economia. Dar cu economia noastră, în Virginia de Vest, ce s-a întâmplat ? Noi nu avem nici un fel de economie."

Tinerilor le vine cel mai greu să îndure sărăcia din zonele rurale. Mulţi dintre ei pleacă, cei care stau se plâng că făgăduinţele Americii nu ajung până în acest loc izolat. Vincent a ieşit de curând din armată.

"Avem libertatea de a muri de foame, de a muri pe stradă. Asta e viaţa cea grea din Virginia de Vest - nu sunt locuri de muncă, şi dacă obţii o slujbă, e plătită foarte prost. Nu te alegi cu nimic", spune Vincent.

Dar Beth Market, coordonatoarea acţiunilor filantropice menite să îi ajute pe săracii din Virginia de Vest crede că bătălia începe să fie câştigată.

"Ştiţi, nivelul nostru de educaţie e în ascensiune, aşa funcţionează lucrurile, şi n-o să vedem o mare schimbare încă vreo douăzeci de ani, fiindcă oamenii trebuie să treacă prin întregul proces de învăţământ, să termine liceul şi să ajungă apoi la locuri de muncă bune, de valoare, în statul Virginia de Vest", spune Beth Market.

Viaţa nu e uşoară, poate că va fi mereu aşa, dar mulţi din locuitorii statului spun totuşi că asta nu prea are importanţă. Sunt mulţumiţi cu felul în care merg lucrurile şi ştiu că le merge mai bine decât părinţilor lor. Asta le e suficient. Mary recunoaşte şi ea că America rurală face progrese.

"Pe vremea când mergeam la şcoală, nu se făcea nimic şi fiindcă nu aveam cu ce să ne cumpărăm pantofi sau şosete, era la vreme de război, ne puneam în picioare pungi de plastic. Acum e mai bine, faţă de cum era când am crescut eu", spune Mary.

Ce nu ştie Mary este că pentru majoritatea americanilor, nivelul de trai a crescut mult mai rapid decât aici, dar vârstnicii care populează statele rurale ale Americii nu sunt prin firea lor nişte revoluţionari. La cantina săracilor există un fel de atitudine de acceptare, care nu s-a schimbat după uraganul Katrina - unii oameni sunt bogaţi şi unii sunt săraci, şi acesta e felul în care stau lucrurile.