Elisabeta Bancu, din comuna Brateiu, judeţul Sibiu, a supravieţuit deportărilor în Transnistria. S-a născut în 1923.

În 1942, ai ei se aflau la Copşa Mică, împreună cu alte câteva familii de căldărari – corturari, cum se recomandă cei din zonă.

“Dintr-o dată a venit miliţia din comună şi i-a spus lui taică-meu: ‘gata, trebuie să plecaţi din Rumânie!’. Taică-meu a întrebat: ‘dar cum să mă duceţi pe mine, că eu sunt cetăţan din comuna asta, nu m-am aflat cu nici un fel de hoţie şi de şmecherie, afară de muncă! Afară de muncă!' Şi ei: 'că nu vă-ntreb! Că nu vă-ntreb!”

Poliţia “i-a scris” în acte şi i-a trimis la Şeica Mare. Acolo s-a format o coloană de oameni veniţi din mai multe zone - în total, aproximativ 300-400 de familii. Un mare convoi, sub pază armată, s-a pus în mişcare.

“Cum ar fi pe mâine, ajungeam într-o alta comună, şi ne da mână din mână la miliţie, ca pe hoţi. Ne-or trecut Prutul, Nistrul, ne-or trecut graniţile dincolo, şi ne-or lăsat pe-un câmp, doamnă dragă - la Domonovca." (n.r. la 133 km de Odessa).

“Ne duceau să culegem floarea-soarelui. Paznicii ne băteau; unii au murit în bătaie. N-aveam ce mânca, ne intrau păduchii şi-n ochi... Hainele le-am vândut la ucrainence, pentru un bostan, pentru o pâine de in, amară ca pelinul. Varza şi cocenii îi mâncam cruzi. Adunam iarba de pe câmp şi o mâncam...”

Familia Elisabetei Bancu a trăit în aceste condiţii aproape doi ani. Deportaţii locuiau în grajduri şi făceau focul cu rămăşiţe de floarea-soarelui. Din cauza foamei şi a frigului, oamenii mureau pe capete.

"Nu aveam nici apă, trebuia să mergem ca de aici la Mediaş după apă. Când ajungeam acolo, era aşa de multă lume, şi nu era apă. Ne întorceam, oamenii cădeau jos, mureau de sete...”

Elisabeta Bancu evocă gropile comune, unde responsabilii cu deportaţii îi aruncau pe cei morţi. Paznicii săpau câte o groapă mai mare. Când groapa era plină, "ţîpa motorină peste ei şi le da foc".

“Sara să culca douăzeci de inşi; dimineaţă, care ne sculam, eram numai zece - restul erau morţi, ca oile când mor în strungă. Ş ei ce făceau? Le puneau o aţă la gât şi îi trăgeau până acolo, la groapa aia.”

Pentru femeile rome, situaţia era şi mai grea. Erau la mâna paznicilor care, potrivit spuselor Elisabetei Bancu, călare pe cai alergau după femei şi fete "cu mitraliera, să le cosască".

“Îşi băteau joc de femei chiar în faţa bărbatului şi a copiiilor. O mătuşă de-a mea s-a ascuns în coceni ca să scape de ei şi au târât-o de-acolo. O altă mătuşă, mai bătrână, s-a ascuns cu o fetiţă şi cu mâna ei a omorât fata şi după aia şi-a tăiat singură gâtul.”

O femeie batjocorită era dezonorată în faţa familiei, aşa era tradiţia, şi ca să scape de ruşine femeile se omorau singure.

“Pe mine mama m-a ascuns sub fusta ei şi zicea: dacă o ia pe fată, io mă omor”, povesteşte Elisabeta Bancu.

În cele din urmă, 10 dintre familii, neamuri, au hotărât să fugă.

“Era un tren marfar acolo şi taică-meu s-a înţeles cu oamenii de la locomotivă ca la 12.00 noaptea să ne ascundă în vagoane şi să ne ducă până la Nistru. Şi era o zăpadă, şi era frig, şi era un lunecuş! Care o putut s-o urcat în tren, care nu, acolo-a rămas. Care-o rămas, acolo o murit, n-a mai venit, n-a mai venit..."

Doar jumătate din cele 10 familii au reuşit să se urce în trenul salvator. Ajunşi la Tiraspol, evadaţii au stat şapte săptămâni ascunşi în vagoane, pe linia moartă - în vreme ce tatăl Elisabetei a încercat să convingă autorităţile de la Tiraspol că ai lui nu se încadrau în criteriile de deportare.

În cele din urmă, au ajuns înapoi la Copşa Mică, de unde fuseseră ridicaţi; au sosit în sat înainte de a se da ordinul de retragere din Transnistria. Îşi făcuseră haine din hârtie de saci, erau slăbiţi şi morţi de foame.

"Când ne-or văzut sătenii, nu ştiau ce să ne mai facă! Eram prăpădiţi rău şi ne-or dat o locuinţă, ne aduceau mâncare şi lemne să facem foc. Nu eram în stare să mâncăm cinci oameni un kilogram de mălai! Nici atâta mămăliguţă! Că maţele-n noi şi stomacul să obişnuisă cu mâncarea de dincolo. Miliţianul din comună ce-o căutat? Să ne ducă iar inapoi! Dar sătenii aproape-or sărit pe el să-l omoare. Până la urmă, l-or gonit pe el din comună. Şi-aşa ne-am liniştit."